Greu nu e să devii mamă, greu e să rămâi!

Mama lui Victor
jurnal
Îmi amintesc cum îl țineam la început, cum o singură mână! Cum mâna mea era de ajuns să-i fie culcuș. Îl luam așa, pe mână, și făceam, ușurel, toate treburile prin casă. 

Îl mutam de pe o mână pe alta și nu înțelegeam unde e greutatea meseriei de mamă.

Da, aveam frici, aveam griji, intram în panică, dar să-l îngrijesc pe el, să-l ”mămicesc”, jur că nu-mi era greu. De ce se plângea toată lumea? mă întrebam. Chiar toate mamele se alintă? Uite că eu pot! Uite că le reușesc pe toate! Uite că e greu, dar nu e imposibil și reușesc, cumva, să jonglez cu toate.
Nu știam la vremea aceea că ce trăiesc eu nu e decât talentul vieții de a-ți da curaj, de a-ți arăta că poți, de a te încălzi pentru ce va urma. Greu n-a fost să-i devin mamă, să-l țin în burtă și să-l nasc, greu a fost să-i rămân mamă. Greu îmi e să râmân mamă când îl văd cum se deșiră, cum își flutură aripile și cum se pregătește ușor, ușor de zbor.

Am conștientizat, în vara asta, că nu mai am prea multe vacanțe cu el.

În curând, în câțiva ani, va fi deja mare și va vrea să stea cu prietenii, poate, mai mult. Sau va vrea să stea singur, că nu va mai fi așa dependent de mine. Deja am început să-l las singur acasă și eu să plec la birou. Îi pregătesc micul dejun doar, să găsească ceva de mine special pentru el când se trezește, dar de restul se ocupă singur. Se descurcă el cu prânzul, iar pe la 15-16 ajung eu acasă.
Altceva voiam să povestesc acum. Am tot fost plecați în vara asta. Chiar am hălăduit prin multe locuri. Pe unde mergeam, trăgeam câteva poze și, în rest, cam lăsam telefonul de-o parte. În weekendul care a trecut, într-o seară în care îmi cam sărise somnul, am început să mă uit la pozele de peste vară.

Am avut un șoc.

Știți? Când mă uit la el, parcă nu se vede chiar așa. Domle, dar când mă uit la poze… Când mă uit la el în pozeeee… În poze se vede! De poze nu te mai poți feri! În poze se vede totul!
În poze, se vede cum nu mai e nimic din el ăla rotunjor și drăgălaș pe care îl cunoscusem eu. În poze se vede cum se duce pe lungime, cum se schimbă, cum este el mare, cum se bărbățește. În poze, e de nerecunoscut. Inițial, am crezut că poate l-am prins cumva. Știți că se mai întâmplă să ieși de nerecunoscut într-o poză, dar nu, el așa e în toate. M-am ridicat și m-am uitat la el, dormea lângă mine. Am aprins veioza și m-am uitat mai bine. Nu mai e… Chiar nu mai e…
Mereu am zis că ”Vai, ce crește!”, ”Vai, ce mare e!”, ”Vai, cât s-a făcut!”, dar niciodată nu l-am văzut cum e, de fapt. Parcă ochii realității nu i-am avut niciodată la mine. Mă minunam pentru că mă uimea diferența dintre el, cel din mintea mea, și el, cel din fața mea. Pozele mi-au legat circuitele, cum ar veni, mi-au tras firele la mansardă, practic. Era ca și cum îmi făcusem o casă, făcusem tot circuitul electric, dar tocmai sus, la mansardă, nu trăsesem firele. Mansarda o lăsasem în beznă. Nu se vedea nimic. Ei bine, pozele au reușit să ducă lumina acolo.

Am copil mare! Sunt mamă de copil mare!

Și greul cred că acum începe… Așa cum spuneam: greu nu e să devii mamă, să duci sarcina la capăt, să naști și să-ți intri în rol. Greu e să rămâi mamă după ce copilul se desprinde de tine…
Citește și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, cartea scrisă de noi doi când unul era încă mic. (Eu tot mare eram și atunci). Detalii AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa