Disclaimer: Urmează niște sfaturi inutile, dar unii pot plăti cu viața pentru ele (unde unii=animalele).
Răspuns rapid la întrebarea de mai sus (ca să scutesc de citirea unui text luuung): nu știi, nu ai cum să știi.
Îmi plac pisicile. De când mă știu îmi plac. Unii zic că e chestie de zodie. Eu nu zic nimic. Zic doar că îmi plac foarte mult. Mult de tot! Am avut pisici când eram copil. Deși nu mai exista niciun iubitor de mâțe în familia mea, am reușit cumva să le bag pe gât specia cu ajutorul celebrului Mârtonică, despre care am povestit în ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Mă rog, ca să nu vă bateți capul să citiți cartea, ideea e că celebrul Mârtonică a devenit celebra Mârtonică după ce a făcut pui și… dar să nu ne pierdem în amănunte. Am promis că vă dau niște sfaturi (not).
Începem cu anul de grație 2015, când m-am ales cu Mița.
Mița era o chestie mică, mică, mică, șoricoidă, care mi s-a urcat în spate în curtea biroului. Ba chiar m-am speriat gata să-mi pocnească inima pentru că, ia gândiți-vă cum ar fi să mergeți liniștiți și, la un moment dat, să simțiți cum ceva cu gheare ascuțite vă escaladează pe spate, de pe picior până sus pe umăr. Până să-mi revin din șoc, un ghem de purici îmi dormea deja pe umăr. Fac o paranteză să vă spun că tata, Dumnezeu să-l ierte, avea o vorbă: ”Animalele te aleg pe tine și te aleg atunci când sufletul tău are nevoie de ele!”. Ce să mai încerc să renunț la sufletul de blană? Păi dacă mă alesese? Am dat-o jos de pe umăr, m-am uitat la ea, mi se părea că are mutră de fetiță și i-am zis: ”Hai, fată, să mergem acasă! Ce-o mai fi și cu tine!”. Copilul își dorea pisoi. Avusese pești până atunci, mi se părea prea mic pentru un pisoi, dar acum, hei, avea cinci ani, deci era tocmai bine. Not!
Primirea în familie
Mița a fost bine primită la noi în tradiționala familie formată din mamă, copil și acarieni. S-a mai adaugat o pisică, niște purici și niște paraziți, dar cei din urmă au fost incluși în pisică, așa că nu îi mai pun separat pe bon să-i iau în calcul.
Toate bune și frumoase. Copilul a fost foarte responsabil. I-a pus mâncare, apă și i-a aranjat litiera. În prima zi! În restul zilelor, Dumnezeu cu mila! Deci gogoașa aia cu responsabilizarea copilului s-o înghită cine vrea! Mă rog, eu îmi tot ziceam că cinci ani e o vârstă ideală pentru un copil să aibă un animal. Nu-l mai strângea de gât sau de burtă, știa cum să manipuleze marfa, cum ar veni. S-au înțeles bine până când a început Mița să se joace și ea cu jucăriile lui. Atunci a apărut problema pieselor de LEGO. El își alegea piesele pentru construcții separat, într-un loc, iar aia le lua și se juca cu ele prin casă. Și atunci s-a produs Marea Schismă. Vânătoarea de jucării pentru pisică și testarea limitelor pisicii pentru copil.
Vă spun sincer, aș putea lucra și aș avea rezultate excelente într-un sistem de intervenții rapide, căutare, descarcerare și resuscitare. O băga prin toate dulapurile/cutiile/colțurile/sertarele, chiar și în cratiță a băgat-o… Ca să se joace el liniștit. Apoi, s-a întâmplat altceva: pisica a devenit foarte agresivă. Dar foarte! Ne ataca, ne zgâria, putea să ne și mănânce – în somn, dacă am fi lăsat-o în cameră cu noi. Totul a culminat cu ziua în care copilul s-a așezat, efectiv, pe ea! Dar nu că din greșeală! Nu! A fost premeditat! S-a pus cu fundul pe ea și construia LEGO.
-Nu mai sta pe ea că o omori! am răcnit eu.
La care el, nevinovat.
-Când?
Salvarea pisicii
A doua zi, dis de dimineață, plecam în mare grabă la mama, să o duc pe Mița. Îi salvam viața, practic. Acum Mița este un mare motan de toată frumusețea, spaima cartierului. (Story of my life cu pisicile – toate se transformă în motani când cresc.) Este tot agresiv, chiar foarte! De aceea, când musafirii întreabă, atunci când intră în curte ”Aveți câine?”, mama le răspunde mândră ”Nu, am pisic!”. Cu ea e blând. În rest, îl poți lăsa liniștit să păzească toată casa.
Închidem deci subiectul ”Mița”, l-am instruit bine. L-am luat pisică și l-am scos leu.
Ajungem în 2016 și, printr-o minune, reluăm subiectul pisicii.
Își cumpărase prietena mea un motănel de rasă, o grămezime de bani, iar copilul ar fi vrut și el să ne cumpărăm și noi. Adică să dăm o chirie pe pisică? Nici gând! Atunci i-am spus și lui ce mi-a spus mie tata și i-am închis gura.
-Dacă va fi să fie și sufletele noastre să aibă nevoie de un pisoi, atunci acest pisoi ne va ieși în cale!
(Mă rog, ca să mai fac o paranteză, mi se pare că e lumea plină de suflete care au nevoie de ajutor și să dau banii – de care n-aș dispune – pe un pisoi, când sunt atâtea care au nevoie de o casă, mi se pare un pic extravagant.)
Două zile mai târziu, pe o ploaie torențială, când eu mergeam spre casă, un mieunat îngrozit mi-a rupt urechile. Un pui de mâț, pe o piatră, în mijlocul unei bălți, plângea de mama focului și tremura. Am strâns umbrela și am descins în plină baltă să salvez mâțicul.
L-am pus într-un șervețel, l-am băgat în buzunar și am plecat cu el direct la veterinar.
Avea febră, îl luase răceala, avea purici, era înfometat. Și era băiat. Și încă e! (Mă rog, băieții sunt băieți de la început, se pare.)
L-am tratat, l-am hrănit și l-am iubit. Și îl hrănim și îl iubim în continuare și el și copilul sunt cei mai buni prieteni. Ziua în care ăștia doi vor fi sub același acoperiș și nu vor sta unul lângă altul va fi ziua în care va începe sfârșitul lumii, vă zic! Nu se pot despărți. Se joacă și unul cu altul, se joacă și cu jucării, se aleargă, ies pe afară și nu pot dormi separați. Niciodată! Să dau motanul afară din camera în care doarme copilul, ar însemna să-mi dau foc la valiză. Motanul începe să facă gălăgie și să zgârie ușa, să sară, să distrugă tot ce-i pică în gheare. Și nici copilul n-ar dormi fără el.
Ce concluzii tragem noi de aici?
Că e minunat să aibă copilul un animal. Când e să fie minunat. Că dacă nu e, nu e. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
Când e momentul potrivit?
Nu se știe niciodată. Poate cercetătorii britanici să facă vreun studiu, dar eu nu aș mai crede în așa ceva. Cred că depinde foarte mult de compatibilitate. E ca în orice relație. Trebuie să fii compatibil cu celălalt. Copilul n-a fost compatibil cu motanul Mița, dar este perfect compatibil cu Zonel. În plus, Zonel este un motan foarte special, foarte iubitor și sociabil, dedicat și serios, deștept și empatic.
Judecând după gloriosul nostru trecut, cred că treaba asta cu animalul e pentru copii mai măricei (atunci când nu se nasc cu animal în casă și pornesc din start așa – acelea sunt cazurile cele mai fericite).
Un sfat de aur, după mintea mea, e să nu-i iei copilului animal numai pentru el.
Deci nu îi lua pisică doar pentru că vrea el. Pisica va fi un membru cu drepturi egale în familie. Poate o să ziceți ”mai dă-o-n … mă-sii că e un animal!”, dar dacă ziceți asta, atunci sfatul meu ferm și sincer e să nu vă luați pisică. Deci, să revin, luați-i copilului pisică atunci când vă luați și vouă.
Nu o luați pentru a responsabiliza copilul!
Da, ajută la asta, dar e o responsabilitate al naibilui de mare pentru voi! O să luați bebelușia de la capăt: cu vaccinuri, cu vizite la medic, cu grijă la mâncare, cu periat și îngrijit blăniță. Animal, animal, dar să fim bine cu toții!
Și, deci, momentul potrivit este… când e să fie.
Închei aici lista de sfaturi inutile. Sper să vă folosească! Cu plăcere 🙂
