Am avut o fetiță în vizită vineri, după școală. E colega lui, nouă și ea, transferată din provincie și ne e și vecină. Băiatul a știut cum să lovească deciziv. Ce ”hai să ne jucăm la scara mea”? Nu. A fost direct și a lovit unde trebuie: ”Hai pe la mine! Am multe jucării și am și un motan!”
N-a mai stat pe gânduri și fata a acceptat imediat
Toate bune și frumoase, eu m-am comportat ca o soacră exemplară. Am stat și i-am spionat cum am putut! Glumesc! Nu, nu i-am spionat. Am fost delicată și elegantă. Am stat numai cu ei. Glumesc! Am stat la bucătărie, le-am pregătit masa și am tras cu urechea. Mă rog, nu am tras cu intenție, dar pur și simplu urechile nu ți le poți închide și auzi ce e prin jurul tău.
În fine, după ce au mâncat, au decis să iasă pe afară. Perfect mi-a picat decizia lor. Aveam nevoie la baie și tot nu mă înduram să mă duc și să-i las ”nesupravegheați”.
-Dar luăm și pisicul!
Pentru cine nu știe, noi ieșim cu motanul pe afară
Ne-am mutat într-un bloc în care toată lumea are un animal pe care îl scoate la plimbare. În majoritate, e vorba despre câini, dar avem și pisici, papagali, dihori. Îmi amintesc cum priveam lucrurile astea în primele zile. Mi se părea că ne-am mutat în cu totul altă parte a lumii, unde toată lumea e dependentă de animale. Ca să nu ne mai simțim prost, să nu facem notă discordantă și să nici nu frustrăm pisoiul care se uită toată ziua pe fereastră, am decis să-i luăm și lui lesă și să-l scoatem. Așa se face că acum ieșim aproape zilnic cu Zonel de căpăstru și stăm pe bancă. Ne mai și plimbăm, dar cel mai mult îi place să stea pe bancă și să privească în zare sau să doarmă.
Copiii au vrut să-l ia acum și, cum eu așteptam să intru liniștită la baie, mi s-a părut o idee minunată. I-au pus lesa și tulit-o pe ușă. Eu m-am dus unde avea treabă și viața a curs mai departe. NOT!
N-am apucat să mă bucur bine de libertate că, la un moment dat, am început să aud niște urlete de copii. Dar nu ca din gură de șarpe. Gura de șarpe e pistol cu apă. Nu! Nu știu cum aș putea să mă fac înțeleasă. Cred că dacă i-aș fi tăiat și le-aș fi dat sare tot n-ar fi urlat așa. Domle, urlau de-ți stătea inima-n loc, nu alta. Am sărit ca arsă și am luat-o așa, cu nădragii aproape în vine spre fereastră. Am deschis geamul și i-am zărit pe cei doi pinguinași urlând cât îi țineau plămânii.
Am urlat și eu:
-De ce urlaaaați? Ce aveeeeți?
Urlau pentru că scăpase pisicul
Al meu urla de asta, prietena lui nu știa de ce urlă exact, dar în principiu urla din solidaritate – pentru că urla el.
Și ia, fată, și calmează rapid, de la balcon, doi copii crizați. Și încep eu, cu gesturi ample pe fereastră, să le zic diverse, cum am citit eu într-o carte că ar trebui să procedăm:
-Uitați-vă la mine! Aici! Aici! Aici! Liniștiți-vă! Nu mai țipați. Îl speriați pe Zonel și mai tare! Calmați-vă! Uitați-vă la mine! Respirăăăăm! Respirăăăăăm! Ne liniștim! Nu se întâmplă nimic! Respirăm! Ne oprim din plâns și respirăm! Întâi ne liniștim și apoi ne ocupăm de Zonel! Haideți! Numărăm până la 10 împreună! Unu! Doi! Treeeei! Pa-tru! Cinci! Șaaaase! Șap-te! Opt! Așaaaa…. Nouă! Zece! Excelent! Ne-am liniștit, da? Respirăm caaaalm, foarte calm, nu s-a întâmplat nimic. Suntem bine, da?
Erau bine, vă zic…
Eu nu prea am fost. Adică vecinii sigur au zis că nu eram bine. Imediat ce i-am calmat pe ei, am început să vorbesc cu Zonel, pe tonul și cu limbajul pe care îl cunoaște. Adică m-am măscărit pe geam, în văzul mai multor ochi, așa cum nu credeam că mă voi măscări vreodată în public:
-Ugi, ugi, ugi, motăneluțu` lu` mami drag și scump, pupi mami pe el de iubit gras și frumos, hai să te ia mami în brațe! Zoniiii! Zonelușu-pușu-mușu, pisu-misu!
Cam așa… n-aș putea să redau întocmai pentru că, în scris, tonul vocii nu se poate reda, așa că nu vă pot oferi întocmai varianta originală.
Ideea că e Zonelușu-pușu-mușu, care până atunci se deplasase cu viteză direct spre strada circulată de mașini, la auzul acestor îmbietoare vorbe, făcuse cale întoarsă. A venit cumințel până la copii, apoi copiii l-au adus în casă.
N-am mai ieșit în ziua aia pe afară. Nu că mi-era cumva rușine, dar uite așa! N-am vrut eu să dau ochii cu vecinii, deși ar trebui să-mi mulțumească pentru această lecție de mindfulness de la balcon.
Despre aventurile cu Victor și alte discuții ”savante” pe care le avem, puteți citi în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Aceasta este disponibilă AICI.
