Pentru mine, când eram eu mică, adică după ce începusem să merg la școală, toamna era atunci când mă punea mama să-mi caut ghiozdan.
Nu vă gândiți că plecam singură la cumpărături! Nuuuu! La noi în sat era numai alimentara la care vindea Tanti Nuța și tot ce-mi amintesc de acolo e săpunelul ăla cilindric cu vag parfum de urme de lămâie și bomboanele cip (care se găseau rar, dar au fost de neuitat). De unde era să-mi cumpăr eu ghiozdan? Refurbișam ce rămânea de la frate-meu, ca de obicei.
Ai mei, când povestesc de copilăria mea, au grijă să specifice că nu mă îmbrăcam în rochițe, dar eu nici nu știam ce sunt alea. Când ai un frate mai mare și sărăcia e la anumite cote, nu prea vezi haine noi. Nici măcar nu știi că se pot cumpăra din magazine. Hainele noi, pentru mine, erau alea pe care le mai scotea mama din fundul dulapului: ”Ia uite ce pulover frumos am găsit! E nou!”. Nu știam eu să mă uit la el să-l văd că are gâlci de scame prin coate și pe spate sau că mai are câte un fir agățat. Nu înțelegeam nici ce e cu preferințele astea cromatice fixate pe albastru, bleu, gri. Dar oricum mama avea un fetiș cu eleganța. NOT!
Rochițele apăreau când aducea cineva un cadou sau când mai veneau ajutoare de la belgieni, iar cum frate-meu nu purta rochițe, nici eu nu știam ce se face cu ele. Îmi vine să râd acum, când îmi amintesc că toți ai mei se minunau uitându-se la mine și se întrebau cu cine oi fi semănând eu așa: ”Uită-te la ea! Băiețoaică!”.
Cum era cu hainele, așa era cu ghiozdanele. Doar nu mi-ar fi luat mie unul nou! Lasă, luăm la băiat! Ăla e mai mare și se vede mai bine, pe mine nu mă observau alții pentru că eu eram mai mică și mai greu de văzut!
Mi-am amintit de începuturile de toamnă din copilărie în acest weekend, în care toată lumea posta pe Facebook ceva din ultimul weekend de vară.
Mi-e mi-a venit inima la loc – mi-a venit copilul acasă și o scurtă trecere în revistă a lucrurilor de care ar avea nevoie pentru acest început de an școlar, m-a băgat într-o stare de melanco-panico-groazo-bucurie. Dar, hei, mi-am zis, stai că e încă vară! E august! Mai e încă vacanță!
Apoi am plecat să cumpăr un pepene roșu. Am luat struguri, prune și pere și am venit acasă. Am pus cumpărăturile pe masă și mi-am dat seama că n-am luat pepene. Eh, asta era! Toamnă nu e când începe școala, toamnă e când pleci să cumperi pepene și te întorci cu ce m-am întors eu. Apoi l-am strigat pe Victor să-i spun ce am cumpărat. Nu m-a auzit. Am mai strigat o dată. Pauză. Nimic. Aoleu, ce e cu copilul? Am alergat imediat prin casă să-l caut. Era în dormitor, se juca cu Zonel și asculta muzică de pe Youtube:
-Mi-am pus eu singur muzică, mami!
Și-a pus, da. ”Steaua sus răsare” și-a pus.
Suntem bine. Familie de defazați.
PS: Voi i-ați scris lu` Moșu`?
Dacă vreți să aflați mai multe aventuri din copilăria mea între olteni, discuțiile cu copilul și alte povești, puteți citi și în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, disponibilă AICI.
