Nici nu mai știu de când a plecat de-acasă! S-a dus la taică-su, la bunici, la verișori, la văcănțeală și la golăneală. Mă mai sună din când în când să-mi spună că-i e dor de mine și de pisoi, dar n-ar veni. Pentru nimic în lume n-ar veni.
Numai dacă mă supăr eu că nu vine, atunci vine, ”dar eu mai vreau să stau pe aici, mami, că mă distrez și fac chestii”. Adevărul e că n-ar avea ce să facă aici. Să stea numai pe lângă bloc, să-l zăpăcească pe Zonel în casă, să-l iau după mine peste tot, să stea acasă, să mă vadă pe mine mereu ocupată.. Mai bine așa! Acolo e cu verișorii, cu bunicii, cu mătușile, cu tati, cu toată lumea. Mă rog, asta e ce am gândit eu până acum câteva zile.
De câteva zile încoace, deja mă îngrijorez. E plecat de mai bine de o lună. Am mai fost eu în scurte vizite să-l văd (scurte de câteva zile), dar chiar așa? Să stea chiar atât de mult plecat? Se poate? Chiar se poate? Adică să nu-i fie și lui dor de mine așa cum îmi e mie de el?
Mă uit câteodată, seara, la culcare, la pisoiul ăla care s-a obișnuit și el situația asta, dar tot îl mai caută și miaună pe la toate ușile să-i deschid și să vadă că nu e pe nicăieri, și îl iau în brațe așa… cam cum l-aș pe maimuțoiul meu:
-Ce să facem, mă, Zonele, ăsta a uitat de noi!
Și dorm cu Zonel în brațe, cum dormeam cu Victor când era mic și, de fapt, cum mi-aș dori să dorm și acum.
-Dar tu nu mai vii acasă? îl întreb la telefon.
-Ba o să vin, mami, dar acum mai stau. Mă distrez aici. Mi-e dor și de tine și de Zonel, dar e păcat de distracția asta să plec și s-o las aici.
Mda, așa e, se consumă distracția aia degeaba… Tac, înghit în sec și mă îmbărbătez. Aia e! Copilul crește și lucrurile se schimbă. Îmi amintesc vremurile în care nu-și putea ține dorul în frâu și suna plângând că vrea la mine în brațe. Acum, dacă îi e dor mine, închide ochii și își imaginează că e în brațele mele. Și dorul nu trece, dar devine suportabil și atunci mai stă. Prinde putere să mai stea.
Așa ne dăm seama că ne cresc copiii – când încep să se raporteze matur la dorul de mamă, când nu mai plâng după noi, când știu să trăiască fără noi, dar cu noi… în gând.
Așa va fi de acum încolo oare?
Dacă vreți să știți mai multe despre noi și discuțiile noastre, în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze” găsiți de toate. Aceasta este disponibilă AICI.
