Episodul 303: Câte puțin despre fericire

Mama lui Victor
jurnal

Nimic, dar nimic nu mi se pare mai frumos, decât să ies din casă cu copilul, pe fugă, și să mergem să facem o trăznaie. În aceste multe zile libere, pe care le-am șopârlit într-un mare fel, am făcut două mari și late. Am să vi le povestesc pe rând. Cea pe care am s-o spun mai jos e prima și nu pot să spun că cea mai cea, pentru că ambele au farmecul lor.

Prima a fost pe o vreme incertă, nu mai știu în care zi, dar știu că plouase, nu se oprise chiar de tot, afară era răcoare, mie îmi intrase frigul în oase și ne-am decis să fugim din casă. Unde? Unde ne-om opri. În oraș. Într-un magazin, într-un parc, la un loc de joacă, într-o cârciumă, ceva, orice. Am plecat ca niște cerșetori. Copilul avea niște pantaloni de trening care îi cam rămăseseră mici, șosetele mele moi și flaușate, albe cu inimioare roz, papuci, un tricou cam mare de el (dar are imprimeu frumos și îi place) și geaca bună, ca să zic așa. Eu eram în bocanci de munte, niște blugi negri pe care se vedea clar că avem pisoi, și un hanorac pe care nu știu de unde l-am căpătat. Mie îmi place că e mare și mă bag în el cu totul. Ne-am oprit la niște magazine mixte, ca să zic așa. Ne-am cumpărat cârnați, câte un ou de ciocolată, câte o înghețată și niște piersici.

-Vreți și o plasă?

-Nu, nu vrem plasă, nu ne place să luam plasă, zic eu, luăm produsele în brațe și o tăiem spre casă ca să ne frigem cârnații.

Afară începuse să plouă serios. Alergăm până la mașină cu toate alea în brațe și începem să râdem cu poftă. Alergam și râdeam, râdeam și alergam. Păi ce-ar fi ploaia fără cârnați sau piersici în brațe?

Ajungem la mașină, descui și încui mașina la loc într-o fracțiune de secundă. Tragem amândoi de uși și pauză:

-Cred că ni s-a blocat mașina. Nu mai merge s-o deschidem!

Se prinsese că glumesc. E veche gluma. Sunt ca o babă din aia ramolită. Am o glumă și o fac cât de des pot. Dar știu că pe el îl face mereu să râdă cu poftă și asta îmi place. Că râde de gluma mea extrem de reușită sau că îl amuză semnele timpurii de demență senilă pe care i le dau, nu știu, dar vă zic că e amuzant.

Mai râdem un pic, mai stăm un pic în ploaie cu cârnații și apoi descui mașina.

-Hai, ce bine că ai deschis!

-Haha, da. Dar acum nu pornește mașina.

-Hai, băi, mami, încetează, că nu vreau să fiu fericit, zice el râzând în hohote. (Asta cu pornirea e nouă!)

-Ha? De ce?

-Nu vreau, frate, să fiu fericit! Dacă sunt fericit, nu mă mai cert cu nimeni și mie îmi place și când mă cert.

-Dar de ce să te cerți?

-Pentru că trebuie să știu să mă și cert și vreau să învăț. Învăț numai dacă mă cert. Plus că e mișto și când ești certat cu cineva și dup-aia vă împăcați și vă cereți scuze și vă spuneți ce-ați greșit și ce vă deranjează.

”Din ce lume vii, mă, băiatule?” îmi venea să-i zic, dar am pornit mașina și am plecat.

Acasă am mâncat cârnați și m-am gândit la fericire și la certuri. Cârnații s-au terminat și eu încă mă mai gândesc. Apoi îmi amintesc de toate certurile pe care le am cu el și e exact ca un berbecuț tânăr în perioada în care-i dau coarnele – nu te lasă deloc și se aruncă în luptă, iar dacă are dreptate, nu renunță.

Foarte bine! Antrenează-te, băiete! Chiar dacă asta înseamnă să nu fii fericit tot timpul. Important e să fii pregătit pentru toate!

Dacă vreți să citiți mai multe povești și să aflați ce aventuri și ce discuții ”savante” avem, citiți cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Aceasta este disponibilă AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa