Aveam așa niște planuri mărețe pentru weekend-ul care a trecut! Eram atât de pregătiți să plecăm din București, să urcăm pe munte, aveam totul pus la punct: bocanci, haine, lanterne… Ce să mai! Ne duceam să rupem fâșu`!
Numai că fâșu` s-a rupt cu câteva zile înainte de weekend și planurile ni s-au dat grav peste cap. Atât de grav, încât am sfârșit prin a sta, șobolănește, în București – mai mult prin casă. Mă rog, sâmbătă, ne-am tot fâțâit prin oraș, apoi pe acasă, apoi prin parc și tot așa. La un moment dat, când ne întorceam acasă să luăm bicicleta și să ieșim înapoi în parc, îl aud pe Victor că-mi zice că el nu mai are chef să mai meargă înapoi.
-Mi s-a făcut lene, mami! Vreau să stăm acasă! Vreau să ne moșmondim!
Super! Așa m-aș fi moșmondit și eu prin pat! Așa lene aveam și eu pe mine! La fix a picat lenea lui. Așa că am urcat leneși în casă, ne-am făcut o baie și ne-am dus direct în pat. Era în jur de ora 16. Nu știu ce am mai făcut și cum am adormit, dar am adormit, nenică! Lemne, nu altceva. M-am trezit, la un moment dat, speriată și m-am uitat în jur. Era lumină afară și am concluzionat că n-am dormit prea mult, maimuțoiul dormea cu clăbuci lângă mine, așa că m-am culcat la loc liniștită. Și am dormit așa până când m-au trezit niște pași mici pe lângă pat. Am deschis ochii și copilul tocmai se așeza pe pat. Atunci intrase în cameră:
– Pfew, răsuflă el ușurat, am venit și io de afară! Doamne, cât am alergat. Știi ce era pe la stadion? Erau unii cu niște chestii așa… mari…
Ce dracu??? Doamne, ce am început să visez! Pfff! Poate că de asta mi-e frică – să nu fugă ăsta din casă în timp ce dorm. Chiar! Ce-aș putea să fac? Să încui ușa și să înghit cheia ca să nu plece în timp ce dorm. Dar în timp ce raționam eu în vis, mi se părea că sunt, totuși, cu ochii deschiși, iar copilul îmi povestea cum a fost afară, cu cine a fost, pe unde au umblat. Era totul foarte real! Incredibil de real!
Ridic capul de pe pernă, strâng din ochi și îi deschid iar. Copilul era tot acolo, continua povestirea. La dracu! Cât am dormit, mă? Doamne, ce înseamnă să mă suprasolicit și să fiu ruptă de oboseală! Dar cum a ieșit ăsta afară? Fără să-mi zică??? Pe bune??? Păi eu ce sunt aici? Sunt mă-sa sau ce? Sunt glugă de coceni? Și cum mă activam eu așa mental, îl și ascultam mai departe…
-Mă, ia stai! Ce faci tu? Unde ai fost? Când?
-Ah, mami, ești obosită, mai dormi. Și stai liniștită, am venit acasă, o să mă descurc singur, mă duc să mănânc ceva.
Haaa? Cum?
-Cum adică ai ieșit afară? De când? Și ai și plecat de lângă bloc???
-Ei, mami, da, dar m-am întors. Vezi că nu s-a întâmplat nimic? E totul în regulă!
Da, e perfect! Mie-mi spui? Băi, nu se poate chiar așa – să dorm ca lemnul și să nu mai știu nimic! Incredibil! Nu îmi amintesc absolut nimic. I-oi fi și dat voie să iasă, așa adormită cum eram…
-Dar mie mi-ai zis că ieși afară?
-Doamne, mami, dar cui să zic? Normal că ți-am zis ție, doar nu îi ziceam lui Zonel! Ai zis că ești obosită, să mă duc și să am grijă de mine dacă plec de lângă bloc.
Haaaa? Ce-am făcuuut??? Nu se poate așa ceva. Am trecut prin multe în viața mea, am făcut multe nefăcute, dar ca asta… n-am făcut niciodată. Eram ora 22 și copilul meu abia venise acasă… Dumnezeule! A fost până la Stadion!!! Păi, noi stăm departe de Stadion! La naiba!
Un pui de somn și te trezești, brusc, pe cele mai joase trepte ale maternității. De fapt, ce vorbesc eu aici? La subsolul maternității! Câteva secunde mi-au trebuit ca să simt un mare munte de vinovăție cum se pune peste mine și mă zdrobește ca pe cel mai scârbos gândac de bucătărie, mă face una cu pământul… Nici nu știam ce să-i mai zic copilului… Îmi venea doar să strig ”Ajutor!”. Cui? Nu știu! Că nu aveam cui. Mă uitam la copil cu ochii în ceață și nu eram capabilă să articulez nimic. Bine că e bine și că n-a pățit nimic, am fost la un moment dat capabilă să-mi spun în minte. M-am uitat la el și, tocmai când mă pregăteam să-mi cer iertare că am dormit ca o vițică, îl văd cum zâmbește larg:
-Ești perfectă pentru farse! O să-ți mai fac! Am fost să fac pipi, mami! Ce? Ai crezut că am fost afară? Ce-mi place să mă trezesc înaintea ta!
Ha? Uite că mi-o făcu! Am râs amândoi până la leșin.
Mă rog, mie mi-a dispărut râsul când mi-am dat seama că își pregătește cumva un teren din acela ca în povestea cu lupul, astfel încât atunci chiar va ieși afară, eu nu îl voi mai crede. El va veni de la gagicăreală și de la băutură, îmi va spune adevărul, iar eu o să-i zic ”Lasă, mă, că știu io că ai fost la budă!”
Dacă vreți să citiți mai multe povești și să aflați ce aventuri și ce discuții ”savante” avem, le găsiți în cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”. Aceasta este disponibilă AICI.
