Episodul 279: Ne-am mărit familia!

Mama lui Victor

Și am stat ceva înainte să vă spun chestia asta!

Haideți să încep cu începutul, adică de acum câțiva ani buni când, în timp ce plecam de la birou, la ieșirea din incintă, o chestie mică, gri și blănoasă, mi s-a urcat pe haine, apoi pe umăr și de acolo în creștet. Nici nu puteam să-mi dau seama dacă e liliac, șobolan sau altă creatură, dar la primul ”miau” am avut certitudinea că e pui de mâț. Am reușit cu greu să mi-l dau jos din păr. Era un pisoiaș tărcat, cât palma. Am început să vorbesc cu el și mi s-a culcat în palmă… Ce faci când ți se întâmplă asta?

Trebuia să zbor, să fiu la grădiniță să-l iau pe Victor în vreo 30 de minute. Nu puteam lăsa firimitura aia de viață chiar așa, în drum. Asta e! Hai să mergem acasă! Ce să-ți fac acum, dacă tu veniși la mine! i-am zis și am plecat spre grădiniță cu mițul dormind în mână.

Am ajuns în timp la grădiniță, dar cum intru eu cu puișorul? Dacă mi-l trezesc copiii? Dacă se speria? L-am luat frumușel și l-am pus în geantă, am tras fermoarul și am intrat. Când m-a văzut copilul, s-a bucurat nespus că am ajuns, dar ar mai fi stat un pic cu prietenii lui. Îl trag frumos de-o parte și îi spun: ”Hai să mergem că moare pisoiu-n geantă!” Copilul se uită la mine, ridică din sprâncene și face ochii mari.

-Am un pisoi mic în geantă! îi zic eu șoptind.

El își ia imediat ghiozdănelul și plecăm spre casă. Toate bune și frumoase, dar pe drum ne-am și apucat să-i punem nume. Ok, îi puneam nume, dar am realizat apoi că nu știm dacă să-i punem nume de fetiță sau de băiețel. L-am analizat un pic și cum nu ne-am putut da seama, Victor s-a uitat la fața lui/ei și a concluzionat că are mutră de fetiță. Și am botezat-o Mița. 

Am trăit cu Mița în casă câteva lui și e uimitor că a reușit să trăiască și ea. Victor, care pe atunci avea vreo patru ani și un pic, i-a testat toate limitele. Mița era, conform tuturor testelor, cea mai vitează și cea mai rezistentă pisică. Și a venit o zi în care am căutat-o peste tot pentru că nu știam de unde se aude un ”miau” chinuit, mai ales că Victor era liniștit, construia ceva din lego, așezat lângă cutia cu jucării, cu fundul pe o pernă. Am început să mă panichez și s-o caut pe Mița chiar și prin dulapuri. Nu era nicăieri! O mai și strigam: pis-pis-pis.

L-am rugat apoi pe Victor să mă ajute s-o cautăm împreună.

-Nu pot!

-Te rog! Ceva i se întâmplă, nu auzi cum face?

-Nu pot să mă ridic de aici pentru că scapă. E aici, sub mine, sub pernă.

-Poftiiiiiim? De ce?

-Să văd dacă moare. Crezi că moare repede?

Nu mai avea mult! Am salvat-o la timp și, pentru o calitate mai bună a vieții, am dus-o la curte, la mama, unde a devenit un uriaș motan, care răspunde în continuare la numele Mița.

Au mai trecut ani și, acum câteva lui, când afară era frig și ploaie și vânt, mi-a ieșit în cale alt ghem de blană. N-a venit spre mine, nu s-a urcat pe mine, dar s-a uitat în ochii mei și nu i-am rezistat.

L-am luat acasă și am făcut totul ca la carte, de data asta. L-am dus la veterinar, i-am făcut toate analizele, deparazitările, l-am vaccinat etc. Este motănel și este fratele lui Victor. Sunt de nedespărțit. În zilele în care Victor pleacă la tatăl lui, fratele patruped îl caută prin toată casa, iar eu trebuie să-i deschid toate ușile să verifice peste tot și să se convingă că nu e. Victor mă sună și mă pune să i-l dau la telefon și ăsta ciulește urechile și-i răspunde: ”Meoww! Miec! Maaaau!”.

Timpul la TV sau pe tabletă/telefon s-a redus drastic pentru că toată ziua ei au ceva de făcut. Ba îi face avioane din hârtie și el sare după ele, ba îi face ciucurași, ba joacă fotbal cu niște miungiuțe mici cât să-i încapă și pisoiului în gură, ba dorm, ba mănâncă…Fac totul împreună.

Deși după Mița, am zis că nu-i mai iau niciodată copilului niciun animal, uite că acest niciodată avea să se întâmple acum și să ne facă pe toți fericiți. Vai, ce bine e să stau pe canapea și să-mi stea ghemoșenia în poală!

Voi i-ați fi putut rezista?

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa