Sărbătorile în familia extinsă, cel puțin pentru mine, au fost mereu prilej de bucurie și nervi. Nu mă înțelegeți greșit, mă bucur de oamenii din familie, toți îmi sunt dragi, îmi place să petrec timp cu ei, dar mai toți au o problemă.
Cel puțin, cei mai cu experiență, care au crescut copii la viața lor, au impresia că știu niște adevăruri absolute despre creșterea copiilor, pe care noi, părinții din ziua de azi, ne încăpățânăm prostește să le negăm. Cum să nu-l atingi cu o palmă la cur? Cum să nu-l obligi să mănânce? Cum să-l lași să urle așa? Păi ce? E după el? Cum să nu-l pui la punct? Cum să-l lași să-ți răspundă? În plus, cum să nu-l iei de ciuf când vezi că nu respectă oamenii mari? Păi ei sunt bătrâni, nu-și poate bate joc de ei un *ăcat cu ochi!
Victor, această chestie, că nu pot să repet, cu ochi, răspunsese cât se poate de cinstit la întrebarea ”Și tu ce zici, mă? Nu vrei și tu să vină barza la mă-ta? Nu vrei și tu o surioară?”. Copilul s-a oprit din ale lui, din respect pentru oamenii bătrâni, și a spus că el nu vrea surioară și că, oricum, nu barza aduce copii, explicându-i, așa cum s-a priceput el mai bine și cum l-a înțeles el pentru vârsta lui, procesul prin care apar copiii. Nu explicația a fost deranjantă, ci faptul că Victor și-a încheiat discursul cu ”așa că să știi și tu că chestia asta cu barza e o invenție a părinților”.
”Adică să mă învețe pe mine ăsta cum se fac copiii? Adică să-mi răspundă mie așa? Ptiu!” Da! Adică da! A fost ceva greșit? Eu am apreciat că și-a rupt din timpul lui de joacă pentru a da o explicație unui adult care oricum se băga unde nu-i fierbea oala. Mă deranjează, oricum, această întrebare, fie că e folosită metafora berzei, fie că nu, din principiu. Și, oricum, probabil că aș tolera-o cât de cât dacă aș avea un soț și, deci, să zicem, am putea să facem un copil – că e nevoie de doi. Dar să-mi întrebi copilul, în contextul în care mă știi singură, dacă mai vine barza la mine, mi se pare de-a dreptul lipsă de orice bună creștere, bun simț și ce mai vreți voi.
Mă bucur că Victor a fost cel căruia i s-a adresat întrebarea. Eu n-am aflat decât târziu, când mi-au povestit cei care o ascultaseră pe străbunica chestionând copilul. Și mă bucur că el a avut tăria de caracter și răbdarea să răspundă civilizat unei asemenea întrebări. Eu nu știu dacă aș fi reușit performanța asta…
