Știți momentele alea de când erai școlar și ți se ducea inima-n chiloți când auzeai că vrea maică-ta să vină la școală să vorbească cu ”doamna”.
Eu le știu și m-am asigurat că le află și fii-miu. M-am dus la școală! Ca o Xena am descins!
Simțisem eu de pe acasă că ar fi ceva ciudățel pe acolo. Victor iese ca o bombă de la școală zilnic. Nu am cum să mă duc cu el acasă după ore. Trebuie musai să mergem la un loc de joacă unde să se cațere, să alerge, să țipe, să se ia la trântă. Mi-a și explicat, săracul de el, că el e așa din cauza școlii – că la școală trebuie să stea nemișcat și el are de recuperat. Am înțeles, n-am comentat nimic.
Am început să mi se aprindă beculețul când a început el să spună că la școală așteaptă.
-Cum adică? Ce aștepți?
-Nimic, dar aștept.
-Păi nu înțeleg cum vine asta: nu aștepți nimic.
-Adică stăm așa… în așteptare. Mai facem o fișă, mai cântăm ceva și, în rest, așteptăm. Apoi se mai întâmplă și lucruri interesante. Dar pe astea trebuie să le așteptăm.
De unde am dedus că ceea ce nu-l atrage și nu-l captivează, pentru el intră la capitolul ”așteptare”.
Așa că am decis să merg eu să văd ce se întâmplă, de fapt, acolo.
Ce bine că stau jos când scriu rândurile astea, pentru că atunci când am vorbit cu doamna învățătoare eram în picioare și mi s-a încețoșat un pic privirea.
-E atent numai la ce îi place lui, nu vrea să citească, în timpul orelor face tot felul de lucruri, inventează mașinuțe, trenuri, avioane din tot ce are în penar. Azi și-a făcut o armată și când l-am prins cu chestia asta în bancă, și-a cerut scuze și a zis că îi pare rău, dar e în război și e foarte important ce face el acolo. Erau mai mulți. Mai erau și alți colegi implicați. I-am întrebat pe toți. Ideea a pornit de la Victor. Trebuie să vorbiți și dumneavoastră cu el…
Vă vine să râdeți, nu? Și mie îmi vine acum, atunci nu prea…
-El tot timpul meșterește ceva și nu prea e atent la ore… În plus, îi implică și pe ceilalți. La orele care îi plac, în schimb, e extraordinar. Îi place matematica, îi place să vorbească în fața clasei, ne spune lucruri interesante, dar avem aceste mici probleme.
Ce să-i zic? O ascultam și-mi căutam o replică. Îmi aduceam aminte cum venea mama la școală și afla că cine știe ce drăcie am făcut și zicea doar atât: ”Dar puneți, doamnă, mâna pe ea și dați-i o mamă de bătaie!”. Eu am zis că o să stau de vorbă cu el. Atât am putut să zic.
Și am stat. Victor se plictisește. Așteptarea despre care vorbea el este plictiseala.
-Păi eu termin fișa și apoi trebuie să stau până termină și Mihai și Andrei și Maria. Nu mă pot apuca de alta. Trebuie să aștept. Eu trebuie să aștept să termine ei! Și atunci inventez un joc, mami. Nu fac nimic! Nu fac rău! Ăsta cu războiul e cel mai tare, putem să jucăm în liniște.
N-am înțeles exact cum funcționează. Am priceput doar că atunci când unul scoate un creion/stilou/orice din penarul care se află în bancă, înseamnă că a scos un soldat și dacă cei implicați în joc au și ei un creion scos pe bancă ”se luptă”. N-am înțeles nici cum duc această luptă… L-am întrebat cum, mai exact:
-E greu să înțelegi, mami, dar ne luptăm în liniște… Nu facem rău!
Cam despre asta e școala noastră: fișe, așteptare după ceilalți și lupte greu de înțeles, duse în liniște.
