Episodul 256: Soarele de pe strada mea

Mama lui Victor

Simt nevoia să explic aici de ce nu ies în stradă. Toți cei din jurul meu o fac. Lasă totul baltă, se îmbracă bine și pleacă spre cel mai important loc din Bucureștiul acestor zile, Piața Victoriei. Unii mă sună, alții îmi dau SMS sau îmi scriu pe WhatsApp să mă cheme.

Nu pot să ies în stradă!

Nu pot să ies pentru că mi-e frică.

Poate am sechele de la Revoluție. Eram copil și am văzut la televizor oameni împușcați. Nu aveam chef să mă uit. Dormeam în după-amiaza aceea, dar a venit mama de la muncă și ne-a trezit pe mine și pe fratele meu:

-Treceți la televizor! Se întâmplă istoria!

Nici nu știam ce e istoria, dar m-am uitat. Auzeam că mor oameni, că au murit copii, că la București e nasol. Lucrurile astea nu mi-au trecut niciodată și m-au făcut să-mi fie frică de istorie.

Astăzi, stau în casă și urmăresc pe toate canalele și pe Facebook ce se petrece. Și mi-e frică!

Nu aș ieși în stradă nici cu, nici fără Victor. Nu m-aș dezlipi de el în momentele astea. Mi-e frică pentru mine, pentru el și pentru noi.

Se întâmplă istoria, cum spunea mama, iar mie mi-e frică să nu se repete.

N-am curaj să intru în istorie. Nu pot risca pentru istoriei. Da, știu, că ar trebui să lupt pentru viitorul copilului, dar eu duc o luptă și pentru prezent. În fiecare dimineață, după ce mă ridic din pat, îmi spun în minte: ”Hai că o să fie bine și azi!”. Și trec prin multe și încerc să le duc pe toate așa cum pot. Îmi place să cred că reușesc să le duc pe toate…. Dar seara sunt obosită. Îmi obosește mintea, trupul, inima, vorba și vederea. Fiecare seară mă găsește ruptă-n două de peste zi. Adorm de foarte multe ori înaintea copilului, cu el în brațe și îl aud mereu a doua zi: ”Mami, aseară iar ai fost foarte obosită!”.

Nu pot să ies în stradă cu copilul, deși mulți părinți o fac. Pe noi nu are cine să ne apere. Pe noi ne apăr eu și cel mai bine o pot face de aici, din cuibul nostru.

Nu pot ieși nici fără copil. Așa cum vă ziceam, mi-e frică și sunt de părere că orice se poate întâmpla. Eu trebuie să am grijă de mine și, am spus mai sus, sunt singura ca ne apără pe amândoi.

Numiți-mă lașă, nepăsătoare, inconștientă, comodă și cum mai vreți voi, dar nu pot ieși în stradă alături de voi pentru că, pe strada mea, nu e niciodată soare când mă trezesc. Pe strada mea, lupt singură, în fiecare zi, să aduc lumina. Duc în mine mii de prosteste zilnic. Sufăr pentru nedreptate, iar lupta mea pentru viitorul meu sau al copilului este al dracului de usturătoare, credeți-mă. Abia ne avem pe noi, abia ne ținem pe noi și abia mă țin în lupta asta pentru noi… nu mai am energie să merg să lupt și în stradă.

Știu că acolo e și frontul meu și ar trebui să ies , dar până acolo am de apărat frontul meu de aici, de acasă, iar armata mea mă are numai pe mine. Spuneți-mi voi cum să mă împart…

Te-ar mai putea interesa