V-am mai povestit, m-am împrietenit cu mamele colegilor lui Victor și facem cu rândul când îi luăm de la școală. Mă rog, nu chiar în fiecare zi, dar credeți-mă că schema asta e salvatoare.
Ieri a fost rândul meu să-i ”salt” de la școală. Să vii cu patru copii, băieți, de la școală e ca și când ai scoate iezii la iarbă verde. Cu greu reușești să-i organizezi cât de cât, iar pe trecerile de pietoni, când pun doi pe stânga și doi pe dreapta și ne ținem de mână, arătăm de parcă am juca ”Țară, țară, vrem ostași!”. Și uite așa năvălim noi spre casă în zilele în care ”sunt de rând”.
Acasă, băieții au rutina lor: descălțat, dezbrăcat, spălat pe mâini, adunat scaunele în jurul mesei, mâncat și apoi joacă. Partea cea mai drăguță de aici este masa. E delicioasă și nu mă refer la mâncare, ci la discuțiile lor. Eu tac și mănânc. Sunt numai ochi și urechi. Aaa, și gură! Gură plină sunt. Bag și tac și ascult. Povestesc de pe la școală, comentează, râd, își fac farse.
Ieri, după toate râsetele și glumele, discuția a devenit brusc serioasă.
-Victor, cred că e greu să stai cu mama ta.
Eu rămân stană de piatră, el răspunde natural:
-Ba nu e greu, e simplu!
(Pam-Pam!)
-Da, dar să stai fără tati tău mereu… Eu plâng atunci când tati stă mai mult la muncă și vine târziu acasă.
-De ce plângi? l-a întrebat Victor.
-Pentru că mi-e dor de el.
-Păi și mie mi-e dor de tati, dar eu nu plâng.
-Dar tu nu mai stai deloc cu tati tău?
-Ba mai stau. Stau în weekend, atunci când nu mă întâlnesc cu voi și de-aia credeți că nu stau cu el niciodată. Deci stau, dar nu vedeți voi.
-Eu n-aș rezista să nu-l văd pe tati în fiecare zi, i-a zis colegul lui.
-Da, ai mai zis. Am înțeles. Tu plângi.
-Dar tu nu plângi niciodată?
-Ba mai plâng și eu, dar dorul tot râmâne, așa că mai bine nu mai plâng pentru că plâng degeaba. Eu știu cum e să-ți fie dor de tati și plânsul nu te ajută, crede-mă. Tati tău vine mai repede acasă dacă plângi?
-Nu.
-Păi vezi?
Și le-a dat de gândit.
Și mi-a dat și mie de gândit. Mă gândesc numai la faptul că, din afară, familia monoparentală e văzută ca o ciudățenie greu de înțeles.
Și mă mai gândesc că numai ceea ce se vede e supus judecății… ”Stau, dar nu vedeți voi!”
