Episodul 232: E greu, dar nu e veșnic

Mama lui Victor
jurnal

Au trecut câteva luni de când lucrez de acasă. De fapt, corect ar fi ”lucrez din mers”, pentru că numai de acasă nu lucrez. În fine, au trecut câteva luni de când nu mă mai duc la niciun birou, nu mai am job, nu mai am program fix, dar am un copil care termină școala la prânz și până seara stăm numai împreună.

Merge cu mine la întâlniri, merg cu el la fotbal, la cățărări, la cursul de teatru, la cel de robotică, stă lângă mine și își face de lucru când scriu (în acest moment și-a făcut un avion de hârtie), mă ajută să pun masa, decidem împreună ce mâncăm, ce gătim sau unde mâncăm. Stăm numai și numai împreună, cu mici ”scăpări” în weekend când merge la tatăl lui.

”Nu ți-e greu?” mă întreabă mai toată lumea cu voce compătimitoare.

La început, le răspundeam tuturor că nu, nu-mi e greu. Îmi intrase în reflex acest răspuns. ”Nu! Nu mi-e greu.”

Apoi, au urmat câteva zile grele. Am fost nevoită să alerg prin instituțiile statului, să aștept, să rescriu, să fac copie după acte, să fac copie la copie, să mă întorc după alte acte, să ajung la școală, să pun masa, să fac cumpărături, să gătesc ceva rapid și tot asa. Seara, lipsită de orice urmă de vlagă, m-am prăbușit pe canapea și mi-am zis ”La naiba! Mi-e greu!”.

Cu acest gând m-am și dus la culcare. Era momentul în care nu mai puteam spune că nu mi-e greu. Mi-era greu! De fapt, îmi e greu. Recunosc acum: îmi e greu!

Mi-e greu, dar mă uit la băiatul acesta de lângă mine și realizez că acum câteva zile era bebeluș, ieri îl duceam la grădiniță și azi l-am luat de la școală. Mă uit la el cum meșterește la avioane de hârtie, le probează, le ajustează, le rupe și face altele, iar eu mă întreb ce-ar fi făcut fix în acest moment dacă l-aș fi lăsat cu o bonă sau dacă l-aș fi dus ”la aftăr”.

Da, mi-e greu! Câteodată, mi-e chiar foarte greu! Dar știți ceva? Nu va dura o veșnicie!

Îmi e greu acum. Îmi va mai fi greu câțiva ani, apoi va fi și mai mare și nu va mai fi dependent de mine. Ca mâine va fi adult și nu va mai sta cu mine mai deloc, va avea viața lui.

Va pleca de lângă mine cât voi clipi și nu știu dacă îmi voi aminti acest „greu” cu inima apăsată sau voi visa frumos la această perioadă pe care am impresia că n-o prea apreciez acum la adevărata sa valoare.

Da, mi-e greu și ar trebui să mă bucur de acest greu… ca mâine va trece și nu știu cât de „ușor” îmi va fi atunci…

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa