Ce ți-e și cu competiția asta, domne! Am fost ieri cu Victor la locul de joacă de lângă blocul în care locuim noi. Mă rog, impropriu spus „loc de joacă”, pentru că vara devine un fel de loc de tortură. Nu are decât un tobogan, un balasoar, două leagăne și nisip pe jos. Mult nisip. Îi lipsește cu desăvârșire umbra. Nu e niciun copac, nimic, nimic. Vara, dacă vrea copilul să iasă mai devreme de apus din casă, trebuie să-l dai cu loțiuni și să ieși cu umbrela. În fine, să revin, că uite așa îmi pierd mereu ideile.
Am ieșit de pe la ora 17. Soare, frumos. (Așa-mi zicea bunică-mea la telefon când erau 41 de grade la umbră: La noi e cald, e frumos afară!) S-a jucat copilul singur, că nu mai era nimeni. Și-a dat tenișii jos, și-a dat și șosetele, mi-a zis că așa se stă la plajă. L-am lăsat în pace, era chiar cald. Peste vreo două ore au mai început să apară copii. Ba cu biciclete, ba cu role. A venit și o fetiță de vârsta lui. Victor s-a bucurat nevoie mare când a văzut-o. Au făcut cunoștință și au început să se joace. Fetița a cerut și ea să fie desculță, lucru care m-a făcut pe mine să încasez niște sfaturi de la maică-sa: că nu e bine să-l las desculț, ca afară e rece chiar dacă noi nu simțim, că ei răcesc foarte repede. Fetița ei avea și ștrampi pe ea, de-aia n-a descălțat-o.
După episodul ăsta, fetița a venit cu ideea să alerge. Să se ia la întrecere cu Victor. Și au început amândoi să fugă ca niște căpiați. Asta n-ar fi fost nimic, dacă fetița n-ar fi început să strige că ea e prima. Alergau în cerc, la naiba. Nu reușeam să-mi dau nici eu seama care e primul. Dar ea țipa că e prima. După câteva replici, Victor a început și el să strige că e primul. Așa a început cearta. Amândoi își doreau să fie pe locul întâi.
La un moment dat, lui Victor i-a sărit muștarul și a vrut s-o dea afară de la locul de joacă. Ea i-a replicat că nu e al lui. El i-a răspuns că el a ajuns primul acolo. La faza asta, fetița n-a mai avut replică, dar a început să plângă și a luat-o iar la fugă strigând că e prima și chiar era. Fii-miu rămăsese cu gura căscată lângă mine. S-a supărat. Îl vedeam că ar vrea să plângă. Era trist. L-am luat în brațe și a izbucnit în plâns. Mi-a spus că vrea să fie primul.
Ce era să-i zic? I-am zis că e. Ești primul de aici! S-a uitat și nu era nimeni în fața lui. A fost mulțumit.
Nici nu știu dacă am făcut bine. Nici nu știu cum să reacționez la așa ceva. Mă simt foarte nepregătită pentru perioada asta a copilăriei. Fetița trișase. Eu îl mulțumisem pe Victor cu un fel de minciună: Ești primul de aici!
Voi ce-ați fi făcut? E bine să încurajez competiția? Ar fi fost mai bine dacă i-aș fi zis să alerge din nou că poate va câștiga, deși n-avea șanse pentru că fetița era cu mult în fața lui? Of!
O să vă cer sfatul și săptămâna viitoare, că uneori mă iau cu mâinile de cap!
