Episodul 227: Puțină armată n-a omorât pe nimeni

Mama lui Victor
jurnal

Tocmai am încheiat cel mai frumos weekend din ultimul an. Ne-a plăcut că a fost frig. Am stat în casă, am prăjiturit, am făcut mâncare, am vorbit și am citit. Lăsând la o parte ce-am gătit, citit și prăjiturit, de maximă importanță mi se pare ce am vorbit. Am vorbit despre școală. Am atins toate punctele sensibile ale acestui subiect. I-am povestit eu cum, crescând la țară, la curte, nu prea văzusem scări și clădiri cu etaje decât pe la oraș și nu apucasem să mă joc cu magia înălțimii. Noi, copiii de la țară, n-am avut distracția aceea de oraș cu pungi pline cu apă aruncate în capul trecătorilor, că noi n-aveam de unde să le aruncăm. Singurele clădiri cu etaj (un etaj!) de la noi din sat erau școala și casa unui bogătan.

Când am ajuns la școală, am descoperit și noi scările și balustrada. După vreo jumătate de an, ajunsesem să coborâm pe balustradă: ne puneam cu fundul pe ea și ne duceam la vale ca pe derdeluș. Nu era ușor, dar nici greu, iar de siguranță nu mai zic nimic – era al naiba de periculos, dar noi ne găseam cumva echilibrul cât să nu se spargem capetele. Apoi, pe lângă distracția asta, mai aveam ceva asemănător cu pungile cu apă ale orășenilor.

Cum la noi în școală, apa era mai de preț ca aurul, nu ne permiteam s-o consumăm pe așa ceva. În plus, ar fi necesitat eforturi suplimentare. Noi aveam scuipatul. Simplu, la purtător, inepuizabil și în cantități care nu te băgau niciodată în belea. Puteam sta sus în capătul scărilor și să scuipăm trei inși la rând, pentru că nu se prindea nimeni în momentul acela. Scuipatul încasat era ceva ce descopereai când îți era lumea mai dragă, adică în timpul orei. Cel mai nasol era să descoperi singur, pentru că de cele mai multe ori, băgai mâna în el, cumva, mai ales dacă era în cap. Când erai anunțat de cei din jur, era oleacă mai bine. Adică ți-l ștergeai cu ceva, evitai contactul direct.

-Păi și tu când aveai timp să faci asta la școală?

-În pauze.

-Pe bune? Băi, mami, eu n-am timp de nimic! Am început să mă duc la pipi cu niște prieteni…

-De ce?

-Să mai vorbim și noi… Pauza ține numai două secunde și nu avem timp să facem chestii. În clasă, la ore, nu prea vorbim. Nu mai e ca la grădiniță… Mi-e dor de grădiniță, să știi!

-Te cred!

-De-asta nu prea am prieteni la școală, că nu prea am timp să-mi fac… Că prietenii nu se fac așa, mami, te duci la un copil și te faci prieten cu el. Prieten te faci după ce faci chestii. Dar dacă n-ai timp… stai și fără prieteni sau îți faci puțini, dar e greu ți-i faci…

Așa e! Nu e timp de nimic. Noi așteptăm de la ei ca în zece minute să meargă la baie, să-și facă nevoile, să se spele pe mâini, să mănânce pachetul, să bea apă și să mai facă și vreo treabă prin clasă, dacă le vine rândul să fie de serviciu, sau să socializeze cu colegii. Astăzi, am încercat să mergem la baie și să mâncăm amândoi micul dejun în zece minute, ținând cont că baia noastră e la doi pași, nu la capătul culoarului, ca la școală. Ați încercat vreodată să faceți asta acasă? Ia să încercați! Sigur o să aveți un moment în care o să vreți să vă opriți întrebându-vă: ”Dar ce? Sunt în armată?”. Eu așa am fost…

Te-ar mai putea interesa