Știți senzația aceea de după naștere? Când nu știi ce e cu tine, ce e cu copilul, te liniștești de una, dar te neliniștești de alta, nu știi ce ar trebui să faci, cu ce ar trebui să începi, de unde s-o apuci, încotro să te duci, ce arde mai tare, ce te mai doare, ce mai ai de făcut pentru tine, ce mai e de făcut pentru copil? O știți, nu?
Așa sunt eu acum! E a treia zi de școală și eu încă nu mi-am revenit. Mă simt de parcă aș fi născut din nou. Nici n-am simțit travaliul acestei nașteri, dar ce s-a întâmplat după naștere m-a lovit în moalele capului. Funcționez normal până la 7.40 am. Atunci trebuie să-l duc pe Victor la școală. După ce-l las acolo, mă pierd. Îl iau înapoi la 11.30 am, dar până la acea oră nu înțeleg ce fac. Nu prea reușesc să fac mai nimic, iar dacă reușesc, atunci să știți că îmi iese din întâmplare. Stau numai cu ochii pe ceas, mi-e frică să nu mă încadrez în timp, mi-e frică să nu întârzii, mi-e frică să nu uit, mi-e frică să plec departe de zonă ca nu cumva să rămân blocată pe drum. Mi-e frică de ora asta. Mi-e frică, de fapt, de multe. Cred că toate fricile mele se adună în ora asta.
În momentul în care merg să-l iau, toate temerile mele se acutizează. Mi-e frică să nu aibă experiențe neplăcute cu colegii. Mi-e frică să nu cumva să nu se integreze, să nu se adapteze. Mi-e frică să nu urască școala. Mi-e frică să nu cumva să fi făcut o alegere proastă în privința școlii sau învățătoarei. Mi-e frică să nu sufere. Mi-e frică pentru el. Mi-e frică, de fapt, de clădirea mare, cu gratii la ferestrele de la parter și cu paznici la intrare, ca o închisoare. Mi-e frică să-l las acolo, dar frica asta dispare imediat ce plec.
Mă uit de fiecare dată în spate când plec. Văd, de pe trotuarul de vizavi de școală, din fața blocului în care locuim, clădirea bine păzită, cu garduri înalte, din fier forjat. Când o privesc de departe, nu mă mai sperie. Văzută de la distanță, clădirea aceea care trezește frica în mine nu e altceva decât locul bine păzit în care eu mi-am lăsat tot ce am mai de preț. Depărtarea micșorează această temniță, dar tot depărtarea îmi paralizează orice simț și nu reușesc să fac nimic cât el e dincolo de gratii.
Revin la normal atunci când îl văd ieșind de mână cu învățătoarea, își la revedere de la ea și aleargă spre mine. Îmi vorbește toată ziua despre școală. Îmi povestește despre noii lui prieteni. Îmi spune cât de drăguță este ”cea mai bună doamnă a mea din lume”, e ”foarte calmată” și ”nimeni și nimic n-o supără”, e ”o doamnă mereu fericită”, iar el crede că ei o fac fericită pentru că ei râd, vorbesc și se distrează mereu.
Văzută din interior, se pare, închisoarea aceasta e frumoasă.
Lăuzia mea se duce cu fiecare sclipire care apare în ochii lui când vorbește despre școală. O să-mi revin, dar știu că viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Așa e după ce naști, iar eu o să-l mai nasc de câteva ori în viața asta, cu ocazia fiecărei etape…
