Episodul 216: Ce faci de bucurie

Mama lui Victor
jurnal

Am o prietenă (știu că așa începe orice poveste jenantă, fiecare are un prieten care a comis-o) dar eu chiar am o prietenă care s-a apucat de alergat serios. Pur și simplu, și-a dat seama la maturitate că asta trebuia să facă: să alerge!

Aleargă în fiecare zi, dimineața și seara. Și aleargă, nu se joacă! A început încet, dar apoi a tot plusat. Și a plusat! Și a plusat! Și a plusat! A plusat până acolo unde nici n-o mai întrebai ce face când vorbeai cu ea. Știai că aleargă. Iar când mă întâlneam cu ea, mi se părea că în continuare aleargă. În primul rând, vorbea numai despre alergat și, în al doilea rând, de când cu treaba asta, am început s-o văd mereu ca pe pistă, echipată și transpirată, chiar dacă e în rochiță, coafată și machiată.

De curând, a plusat și mai mult și s-a înscris la maraton. Ei, hai că asta-i bună! mi-am zis. Nu putea să alerge așa, pentru ea? Ce trebuia să se bage în chestii de genul acesta? Mă rog, eram doar un pic egoistă: mă speria gândul că de acum nu va mai vorbi doar de alergare, ci vom avea discuții lungi despre competiție, pregătire și cine mai știe ce? Recunosc, nu mă gândeam nicio clipă că ea ar putea să alerge atâția kilometri, dar am ținut asta numai pentru mine, nu-i puteam strica starea psihică, îmi zisese că e foarte importantă. Așa că, am tăcut. Am încercat să glumesc cu ea și s-o întreb în câte zile trebuie să alerge atât – cât ține maratonul ăla? N-a prins glumele, deci n-am mai făcut pe amuzanta cu ea.

Ea, sătulă probabil de glumele tuturor celor ca mine, a vrut să ne închidă gura și să alerge toată distanța, doar ca să ne arate că poate, că până la competiție oricum mai e mult. Și a alergat! I-a luat niște ore bune, dar nu contează, a alergat! Nu mai putea, dar nu mai conta, a alergat. Când a terminat, mi-a povestit – nu mai simțea nimic, nici nu mai știa pe ce lume e, nici ce e cu ea. Mi-o și imaginam ca pe o amibă, târându-se spre casă.

În fine, ideea e că amiba a ajuns acasă și, cum fac sportivii adevărați, a decis să ia niște bicarbonat. Știa că face treabă bună la așa ceva – să nu facă febră musculară. E bine să ai grijă de tine când faci sport. Mă rog, bine ar fi să știi și dozajul, mai ales când te apuci să bagi bicarbonat în tine și să nu ajungi să halești chiar două linguri, să-ți faci un duș și apoi să te pui în pat. Ce a urmat e greu de pus în cuvinte și nu pentru că n-ar exista cuvinte pentru așa ceva, dar pentru că de fiecare dată când îmi amintesc râd în hohote. Ea n-a făcut febră musculară, dar pe mine mă dor mușchii abdominali de cât am râs după ce mi-a povestit ce s-a întâmplat.

Știți experimentul acela cu vulcanul? Circula pe internet, cum să le faci copiilor un vulcan în casă: pui bicarbonat (nu două linguri!), pui oțet și iese lava – explodează. Așa și ea. A explodat, pur si simplu, stând în pat. Și-a petrecut următoarea jumătate de zi făcând curat în dormitor, frecând salteaua, schimbând așternuturile. Când am sunat-o eu, cu asta se ocupa.

-Dar nu ziceai că alergi azi? Nu ești obosită?

-Ba da, dar după ce-am alergat, am făcut pe mine de bucurie.

 

Te-ar mai putea interesa