Am demisionat acum ceva timp. Nu mă duc la niciun birou. Lucrez, în schimb, full-time de acasă. Sau din parc. Sau de la terasă. Biroul meu e unde vreau eu să fie, iar asta o decid în fiecare dimineață. Știu că sună atât de bine și că mulți cred că acesta este perfecțiunea întruchipată în materie de viață profesională, dar nu e chiar așa. Nu e deloc! Da, ai libertatea să alegi de unde muncești, dar asta nu înseamnă că te relaxezi.
Poate multe mame cred că asta înseamnă timp petrecut cu copilul, rezolvat job și bifat și treburile casei. Da, vorbesc la telefon și bag rufe în mașina de spălat sau le întind. Da, între un mail și un text, mai verific oala de pe aragaz. Da, îmi iau o pauză și joc un macao rapid cu Victor. Da, sunt lângă copil. Daaaar, și acest DAR e mare, sunt lângă el, dar nu sunt cu el sută-n mie. Sunt doar fizic acolo.
De multe ori, îi răspund mecanic. De multe ori, vine și stă lângă mine așteptând să-mi spună ceva după ce eu termin ce am de făcut. De multe ori, mă cheamă și eu nu pot să mă duc la el chiar atunci. De multe ori, are nevoie de mine. De multe ori, vine doar să mă ia în brațe. De multe ori, în multe zile, nu apucăm să stăm efectiv împreună decât atunci când punem masa, mâncăm și strângem. Termin pe la 17-18 și abia atunci sunt liberă să ne jucăm, să ieșim cu role/bicicletă/trotinetă.
Când am luat decizia de a-mi lua hamul și praștia, m-am gândit la el. M-am gândit la timpul pe care îl avem efectiv în viață. Știți cum e… zilele trec greu, dar anii repede. Era ceea ce îmi doream să fac de când am devenit mamă. Poate e greșit, dar asta mi-am dorit eu: să țin aproape așa cum pot. Poate că nu e tocmai bine ce am făcut. Poate că lui îi dăunează că sunt lângă el și sunt ocupată. Sau poate apreciază.
Era visul meu să ajung să lucrez de oriunde, iar când l-am anunțat că am de gând să-mi dau demisia și să lucrez de acasă, el s-a bucurat mai mult ca mine. I-am zis și zilele trecute, în glumă, că trebuie să mă duc la birou. ”Dar n-ai zis că nu te mai duci?”. Am zis! Și lucrurile rămân, deocamdată, așa. E bine așa! Dar în orice bine există și părți mai puțin bune. Am momente în care mă simt vinovată că sunt lângă el și sunt ocupată. Am și momente în care sunt convinsă că mai bine de atât nu se poate – când iese la joacă în spatele blocului și îl aud strigând, cântând, vorbind cu prietenii lui, iar eu lucrez și doar mai scot capul din când în când pe fereastră să-l văd.
Îmi fac griji pentru amintirile pe care i le las. Dacă își va aminti o mamă aproape mereu ocupată sau o mamă care era mai mereu lângă el așa cum putea ea… rămâne de văzut.
