-Mie nu-mi place chestia asta cu uniforma! Eu vreau să mă duc cum vreau eu de acasă!
-Hm!
Recunosc, mie chestia asta cu uniforma îmi place dintr-un singur punct de vedere: că (poate) nu se mai uită lumea ca la urs la el pe stradă. De când e el mic, l-am lăsat să-și aleagă hainele. La început, eu îi ofeream câteva variante de ținute, iar el era cel care decidea care și cum. La rândul meu, eu le alegeam în ton cu vremea și îi puneam, așadar, la dispoziție numai lucruri cu care eram eu împăcată. A mers un pic schema asta, câțiva ani chiar.
Apoi, deodată, puștiul a trecut la dulapul de haine. E dulapul lui, sunt hainele lui și știe și el să se îmbrace. L-am lăsat și bine am făcut. Am învățat multe lucruri în felul acesta de la el. Spre exemplu, atunci când ți se pătează niște pantaloni cu lipici și pata nu se lasă dusă cu nimic, iar maică-ta îți zice că nu prea mai sunt de ieșit în lume, știi ce poți să faci? Îi porți pe dos! Pata nu se mai vede! Mai nasol e cu rupturile, dar chiar și așa, dacă ruptura e într-o zonă decentă, atunci faci una și pe partea cealaltă să creadă lumea că așa e modelul. N-aș purta niciodată o bluză în care să arăt ca și când mi-ar fi trecut glonțul prin mine – intrat prin burtă și ieșit prin spate, dar se poate. Am văzut la alții!
Însă cel mai important lucru pe care l-am învățat de la el și regret că l-am învățat târziu este acela că te îmbraci pentru tine, nu pentru cei din jur. Victor se îmbracă așa cum își dorește el, chiar dacă uneori asta înseamnă să-și pună maioul peste tricou sau pelerină de ploaie doar pentru că e prea drăguță și nu e vina lui că plouă rar astfel încât s-o poată purta justificat.
Pe de altă parte, de multe ori chiar îl înțeleg. Și eu am avut perioade în care dezvoltam fixații pentru câte o piesă și n-o mai lăsam să ajungă în dulap. Era când pe mine, când pe sfoară la uscat.
Dar să revenim la uniforme. Copilul nu vrea uniformă.
-Dar de ce nu vrei uniformă?
-Pentru că uniformele sunt urâte!
-Cum adică?
-Adică nu sunt colorate. Adică sunt colorate, dar în culori care nu-mi plac.
Nici nu mai contează în acest moment cum e uniforma de la școala lui. Uniformele sunt, în cele mai multe cazuri, în culori închise. Au și detalii mai colorate, dar predomină negru sau bleumarin. Iar Victor n-a fost niciodată adeptul culorilor închise. El se îmbracă, de multe ori, ca o sorcovă. El nu are sensibilități de culoare, la el nu există ”culori de fete” sau ”culori de băieți„. A avut o perioadă în care s-a îmbrăcat în roz, iar dacă se putea să fie și cu sclipici, cu atât mai bine. Tot așa, a avut o vară în care n-a ieșit din cizmele de cauciuc și nici nu cred că ar fi ieșit, dar începuseră să-l strângă.
O să vedem ce-o să fie și cu uniforma, mai discutăm. Până atunci mă distrez cu gândul la niște uniforme galbene, ca pe placul copilul, și-mi imaginez curtea școlii plină de copilași galbeni ca niște rățuște (toamna chiar se numără bobocii… sunt mulți în capul meu).
