Am mulți adulți în jurul meu care și-ar dori să fie din nou copii. Eu nu mi-aș dori. Nici măcar mai tânără nu mi-aș dori să fiu. Mai tânără n-aș vrea să fiu pentru că nu văd tinerețea aceea crudă ca pe un atu. Cred în calitatea vieții din timpul tinereții mature, în care nu mai faci greșeli peste greșeli, când ai învățat ceva, când nu te mai entuziasmezi prea ușor, când nu mai pierzi timp cu inutilități, când știi ce e cu adevărat important, când ajungi să înțelegi care-ți sunt prioritățile și știi ce ai de făcut, când nu mai alergi ca puiul de curcă după muște, când ți-ai însușit toate lecțiile din experiențele anterioare și ai un bagaj de principii sănătoase pe care să-l cari cu tine. N-aș mai vrea să fiu din nou la 20 de ani. Și nici copil n-aș mai vrea să fiu.
Am avut o copilărie fără griji dintr-un singur punct de vedere: al părții fizice/materiale. Aveam toate condițiile să trăiesc decent: casă, masă, haine. Partea psihică, pe de altă parte, era o întreagă luptă. Eu trebuia. Trebuia să fiu cuminte. Trebuia să mănânc tot din farfurie. Trebuia să răspund tiradei de întrebări atunci când primeam sau făceam vizite. Trebuia să fac totul la comandă. Trebuia să vorbesc când mi se spunea să o fac. Trebuia să mănânc atunci când mi se punea în față. Trebuia să fiu exemplară. Trebuia să fiu cea mai bună din clasă. Trebuia să vin acasă numai cu nota 10. Trebuia să fac totul la cerere și să nu comentez niciodată pentru că așa trebuia… pentru alții, nicidecum pentru mine.
Am fost ”copilul-trebuie” care, ajuns la maturitate, a decis că trebuie să facă ceva și pentru el. Și atunci, din toate cele trebuincioase făcute doar ca să fie bifate, eu am ales numai ce trebuia pentru mine.
Așa că nu, n-aș vrea să mai fiu din nou copil și să fac numai ce trebuie pentru alții. În schimb, văd în jurul meu destui adulți, părinți, care nu fac decât să crească și ei, ca și părinții mei, copii-trebuie.
Copilul doar trebuie. Părinții nu trebuie să… nimic. Numai copii au datorii. Copiii se nasc cu datoria de a-și face părinții fericiți, iar fericirea părinților nu vine decât după ce copilul face, evident, ce trebuie. Dar nu e chiar așa… Cred că, înainte de toate, noi avem datorii față de ei, nu invers.
Așa că, dacă vreți să faceți ceva pentru copiii voștri, dacă simțiți că TREBUIE să faceți ceva pentru ei, atunci trebuie să renunțați la ”trebuie”.
Comandă acum cartea „Eu n-am furis – Dialoguri Marioneze„, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, o carte scrisa cu mult umor, replici foarte bine construite, personaje memorabile, de la autoarea acestui serial. Este o carte a regasirii copilariei autoarei prin ochii propriului copil. O experienta dulce-amara, povestita cu mult haz in care Vivi este, in acest volum, pe langa mama lui Mario si ”nacota” bunicilor. Aceasta este disponibilă AICI.
