Vacanța de vară nu mi-a plăcut decât când am fost copil și nici atunci prea mult, pentru că pe măsură ce creșteam, îmi creșteau și responsabilitățile. Nu se putea să nu-mi ajut părinții la treburile domestice. Prin gimnaziu, când începea vacanța, se bucura mai mult mama – avea cine să stea acasă, să gătească, să facă curat. Nu mai avea ea nicio grijă!
Acum, în continuare, urăsc vacanța de vară. De ce? Am mai zis: pentru că e prea lungă! E lungă, dom’le! E ditamai vacanța! N-ai ce să faci cu copilul, e prea mult! Cât să stai și cu el? Cât să te duci și în concediu? Și, mai mult de atât, cât să-l ții și la bunici? Păi îl ții, că nu ai ce să faci cu el! Câte zile libere să-ți iei? Poate să-ți mai iei și un medical. În fine, uite așa devin părinte de weekend pentru toată vara.
Nu-mi place să fac naveta cu sutele de kilometri, dar ce pot să fac? O fac! Partea frumoasă e că nu numai eu devin părinte de weekend. Nu, tot satul meu devine un loc de reuniune cu toți prietenii și cunoscuții mei din copilărie: copiii noștri se joacă împreună și invariabil ajungem și noi să interacționăm.
Din nou, nu e un lucru pe care îl caut, nu e ca și când aș fi eu monumentul socializării extreme, dar vrând (și mai mult) nevrând, ajung să asist la tot felul de discuții.
Să asiști la discuții nu e greu, greu să faci față replicilor directe și să dezvolți conversații. Ce observ, de unde deduc că aceste întâlniri nu sunt altceva decât sesiuni de autocunoaștere, e că pot zâmbi. Mult! Deci pot să zâmbesc, dar să zâmbesc, nu așa. Dom’le, am la zâmbet să-mi ajungă. Deci zâmbesc până fac febră la mușchii feței. Și mai și ascult. Deci fac două lucruri: zâmbesc și ascult.
Eu n-am ce să vorbesc pentru că nu am ce să spun. Am remarcat, la toți foștii mei prieteni din copilărie, părinți și ei azi, că fiecare e expert în parenting și nu orice fel de parenting. Acolo se practică parentingul controlat, nu așa… oricum.
Acolo se schimbă rețete deja testate de manipulare a copiilor, cu rezultate excelente și, ce-mi place și mai mult (NOT), că se fac și demonstrații de tipul: Vrei să vezi cum mă ascultă pe mine Gigel?/ Gigel, vino aici! Șezi!
N-am zâmbit de la început la aceste discuții, am avut un entuziasm nebun să încerc să le vorbesc despre ceea ce simte copilul, despre cât de nociv este acest stil de parenting, despre multe, dar am fost redusă repede la tăcere pentru că nimic nu mă recomandă să discut despre asta. De ce? Pentru că a fi mamă singură este o condiție care îți anulează capacitatea de a fi o mamă bună. Și de atunci doar zâmbesc…
