Cred că pe undeva, pe la mansardă, mi s-au ars niște circuite, altfel nu înțeleg ce naiba e în capul meu. Am fost ieri cu Victor în parc toată ziua. Mi-am luat laptopul cu mine, apă, ceva de mâncare și mi-am făcut biroul pe o bancă, la soare. Cinci ore am lucrat, că atât m-a ținut bateria, iar în rest am stat și am privit ca vițica la poarta nouă cum Victor începe să devină un mic golănel.
Era într-o gașcă de vreo 10 copii, se alergau, se încăierau, aruncau cu pietre, cu bețe, cu frunze, se cățărau peste tot. De la distanță, păreau un grup de maimuțe isterice. Apoi au început să joace fotbal și s-a terminat distracția. Jucau serios! La un moment dat, încep din nou să se gâlcevească, și îmi ascut și eu urechile.
-E AUT! Ți-am zis că e AUT!
Aoleu! Ăsta cu out-ul era al meu. Nu știu voi, dar pentru mine, un om e considerat mare în momentul în care învață regulile fotbalului. Știe el de aut? Uite că știe! Am făcut ochii mari și l-am urmărit, când nervos, când guraliv, când tăcut cum gestionează greșeala asta de arbitraj. Mă uitam cum se transformă în om mare, atât de mare încât mi se pare că și-a pierdut din drăgălășenia aceea care te face să te oprești în loc, să-l iei în brațe și să-l cocoloșești la pieptul tău, să-l acoperi din cap până-n picioare cu pupici și să nu-i mai dai drumul. Nu, acum nu mai e așa. Acum, deși are numai șase ani, mi se pare că începe să nu mai fie copil.
Nu știu ce mi s-a întâmplat, până acum, l-aș fi devorat în fiecare clipă. Acum, în schimb, nu-mi vine s-o mai fac la fel ca înainte.
Încep să-mi pun serioase întrebări. Oare sunt bine? Ce se întâmplă cu mine? De ce simt asta? Oare nu-l mai iubesc ca până acum?
Am plecat în casă după aproape o zi de stat la aer și alergat prin parc. Știi cum e atunci când mănânci mult? (Nu știu de ce, eu îmi imaginez că toată lumea știe asta, pentru că eu mănânc mereu până crăp.) Când simțiți că vi se apleacă? Așa cred că a fost Victor azi. Cred că dacă mai stăteam un pic, îl lua cu vărsături. Noroc că am plecat la timp! Când mai aveam 30 de metri până la bloc, s-a prăbușit. A apucat doar să-mi spună că îl dor foarte tare picioarele și atât. L-am dus în brațe până sus, l-am dezbrăcat și l-am băgat în cadă. L-am spălat ca pe o cocă moale, l-am șters, i-am pus pijamaua și asta a fost. A adormit instantaneu. De fapt, dormea din cadă.
Și atunci mi-am revenit. L-am revăzut cu ochii aceia prin care îl văd copil mic și drăgălaș. De bucurie că mi-am revenit, am sărit pe el și am început să-l pup fără întrerupere. Dar m-a întrerupt el:
-Lasă-mă!
-Te iubesc!
-Poți să mă iubești și să mă lași în pace?
Pot? Putem noi, mamele, să ne iubim puii și să ni-i lăsăm în pace? Am ajuns în acea fază în care iubirea înseamnă fix asta: să-l las în pace. Sper să învăț să iubesc și așa. Deocamdată, mi se pare inuman!
