V-am mai povestit despre prietenul lui Victor, Adrian. Haideți că îl știți. Adrian-proprietarul, cel care are casa lui. Vi-l mai amintiți! Ei bine, Adrian-proprietarul a venit foarte des pe la noi în ultimele zile, drept pentru care am început eu să urăsc ploaia pentru că, dacă n-ar fi plouat, copiii ar fi stat afară, iar eu n-aș fi avut acum problema asta.
La noi în casă, n-au existat niciodată reguli stricte. Am mai intrat și încălțați, am mai făcut și mizerie, am mai mâncat și prin toată casa, am mai lăsat și lucrurile vraiște, dar cumva, în tot acest haos, n-au ajuns chiloții pe masă și nici noroiul de pantofi pe canapea. Zic asta pentru că, la numai câteva secunde de când au intrat în casă, nici nu apucasem bine să închid ușa după ei, că l-am zărit pe Adrian în picioare, încălțat, pe canapea. Moment în care i-am rugat pe amândoi să se descalțe.
Au venit amândoi să-și aducă încălțările în hol, moment în care au trecut și pe la bucătărie.
Iar la bucătărie… Ei bine, la bucătărie, noi avem, într-un colț, un coș cu ciocolată. Ciocolate, ciocolățele, bombonele, tot felul. Vă spun asta nu ca să mă dau mare că suntem bogați, ci ca să înțelegeți că noi nu ne prea omorâm cu dulciurile astea, le avem pentru că tot primim.
Noi suntem mai mult plăcintari și clătitari, nu prea ne pretăm pe ciocolată, dar stă pe masă, în coș, că poate mai servim musafirii, atunci când nu se servesc singuri și neinvitați. Au dat o raită, au cerut câte un pahar cu apă și au plecat înapoi în sufragerie la joacă. Numai că Adrian s-a întors, s-a dus la coș, sub privirile mele (eu mă uitam că nu știam ce vrea, iar el se uita că poate își imagina că dacă menține contactul vizual, eu nu pot vedea altceva pe lângă ochii lui).
S-a întins până la coș, a luat cu o mână cât a putut și a pus pe masă, mai aproape de el, apoi a mai băgat mâna de câteva ori până și-a adunat o grămăjoară în față. S-a retras de la coș și a început să-și bage în buzunar, apoi să și desfacă din ele și să-și umple gura. De fapt, nu știu dacă ”a umple” este verbul corect. Mai degrabă, ”a îndesa”.
Deci își îndesa în gură cu ambele mâini. Victor îl striga să vină la joacă, iar el făcea toată această manevră sub ochii mei. N-am știut cum să reacționez, vă zic! Pur și simplu, nu am știut. L-am întrebat doar dacă mama lui îl lasă să mănânce ciocolată.
-Da, mă lasă! Eu mănânc foarte multă ciocolată!
Ceea ce se și vedea, de altfel. Că mănâncă, zic, că nu aveam de unde să văd că îl lasă maică-sa. Și te lasă și să cari în buzunare? Dar n-am mai apucat să-l întreb, că a fugit cu Victor la joacă.
Să ne înțelegem, nu ciocolata era problema mea, ci gestul în sine. N-a mai trecut mult și Victor m-a strigat să mă întrebe dacă poate să ia și el o ciocolățică de la Adrian.
-Ce ciocolată? De unde are Adrian ciocolată? făceam eu pe neștiutoarea.
-De la mine din buzunar, a venit răspunsul lui.
-Și de unde o ai?
-O aveam eu în buzunar… E a mea!
-Hei, ai luat-o de la bucătărie!
Așa am aflat că nu era prima dată când se întâmpla asta, ci Adrian mai subtilizase, de-a lungul scurtelor vizite prin casa noastră, câte o ciocolățică, numai că acum luase mai multe și nimerise și momentul prost, astfel încât eu să-l văd.
Și acum eu ce fac? Mă fac ”vrăjitoarea rea” care să corecteze acest comportament sau îmi ocup un loc în memoria de peste 20 de ani a lui Adrian ca ”vecina de la care fura ciocolată”? Pardon, chiriașa!
