Avem mașină, dar pasiunea noastră rămân mijloacele de transport în comun. Copilul zice că lui îi plac, pentru el sunt o ocazie de a socializa sau de a mai face rost de niște public. Dacă vă urcați în vreun tramvai sau autobuz și auziți un băiețel cântând ”Cât de departe” imitându-l pe Dan Bitman, iar pe mă-sa cu frunze prin păr, cu bețe sau cu pietre în mâini, ăia suntem noi. Suntem un fel de circ ambulant care, de câteva ori, era gata să facă și bani.
Da, ni s-a întâmplat ca oamenii să ne dea bani. Prima dată, Victor i-a luat, dar când a aflat că a fost confundat cu un cerșetor, nu s-a mai bucurat de ei. Îi are și acum, într-o cutie de creioane. De atunci, n-a mai acceptat niciodată bani, le-a răspuns de fiecare dată că el nu e cerșetor, cântă pentru că se simte bine și îi place.
Veneam zilele trecute spre casă, amândoi obosiți și fără niciun chef. Victor era ca un pui de maimuță prins de gâtul maimuței-mamă. Stătea pe mine, iar eu îl pupam intermitent pe creștet și mă uitam în gol pe geam. Tot zenul acesta al meu a fost întrerupt de doamna de pe scaunul de lângă noi, care vorbea la telefon: ”Am luat și cașcaval, și salam, și măsline. Au băgat iar de-ăla ieftin. Am luat și eu două feliuțe de cașcaval și două de salam să-i dau copilului la pachet. Și de restul am luat câteva măsline că îi era poftă și ulei că am zis că în seara asta prăjesc cartofi. Ăștia au fost banii, 15 lei. Mâine oi vedea ce-oi mai face. Poate găsesc să iau de undeva vreo 50 de lei, că nu mai avem nimic. Niște orez mi-ar trebui… un kil de orez de-aș avea… Trebuie să mai iau ulei, detergent de vase și poate găsesc iar tăcâmuri ieftine, poate mai vin aici. O să văd. M-a sunat doamna aia să mă duc să-i mai fac curat.”
Nu m-am uitat la ea decât o fracțiune de secundă când a început să vorbească. Am ascultat tot ce a zis și mi-am ținut copilul în brațe. Oamenii se uitau ciudat, iar un cuplu care se ținea de bară lângă noi se întreba de ce oare nu se duce la muncă.
Mi-am strâns copilul în brațe mai tare și am strâns din dinți. Eu am fost acolo. Eu știu cum e să fii așa. Eu știu cum e să-ți împarți banii și să nu ai în cap decât ce-i pui copilului pe masă, cu rugăciuni spre Dumnezeu să nu cumva să se îmbolnăvească pentru că nu vei avea bani de siropuri și de altele.
Eu știu cum e să cumperi numai o banană, ca să îți mai rămână niște bani nici nu știi pentru ce, că nici măcar un bilet RATB nu-ți mai ajung. Știu cum e să muncești până nu mai poți, ca să ai bani să reziști. Știu cum e să te uiți în ochii copilului și să-i spui cu un nod în gât că azi nu ai bani să-i iei cireșe, deși suntem în plin sezon și sunt ieftine.
Știu cum e să te uiți la ultimii bani pe la jumătatea lunii, să încerci să tragi de ei și apoi să începi să ceri prin jur, pe la oameni. Știu cum e să nu ai…
Mă întrebam chiar acum, în timp ce scriam aceste rânduri, de ce nu mi-a trecut prin cap să mă opresc și să-i dau niște bani. Nici nu mi-a trecut asta prin cap… Dar, pe de altă parte, dacă mie mi-ar fi dat cineva atunci niște bani, nu știu dacă i-aș fi acceptat. Am ajuns la vârsta la care nu mai accept ce știu că nu mi se cuvine. Nu cred că aș fi acceptat banii altcuiva. Oricât de greu mi-ar fi fost, mi-ar fi fost greu să accept bani așa. Știți… sărăcia e mult mai ușor de acceptat, mai ales sărăcia pentru care și muncești.
Nu uitați să ne dați un like pe Facebook, dacă nu ne-ați dat deja, pentru a fi la curent cu tot ce publicăm!
