Zilele trecute, când eram cu Victor la spital, am asistat la o scenă care mi-a făcut pielea de struț, nu de găină. Una dintre mămicile din salonul nostru era nervoasă că asistentele nu îi fac mai repede biletul de ieșire, pentru că ea nu mai avea chef să stea în spital.
Copilul era într-o realitate paralelă, ar mai fi stat întins pe pat, ar fi stat cu capul la ea în poală, dar ea era prea ocupată să facă ture între pat și ușă, în speranța că, dacă va ieși în ușă, ca un cioban în marginea turmei, asistentele i se vor alinia în față. Nimeni nu se uita la ea, nimeni n-o întreba nimic. Ea se plimba de colo colo și comenta destul de acid la adresa personalului care nu e în stare de nimic: „Vor doar să le dai! Mă ia capu` de nervi!”.
Capul, cucoană, nu-l ai! Deci nu te mai plânge! îmi vedea să-i zic. Copilul plângea mocnit pe pat și o striga cu voce slăbită să vină lângă el. Pe ea, în schimb, o lua capul! Și a luat-o capul atât de tare, încât s-a înfipt în copilul după câteva rugăminți și l-a bruscat. L-a tras de mână și i-a vorbit printre dinți, amenințându-l cu bătaia: „Tu ce vrei? Tu ce ai? Poate îți dau și două, lasă-mă-n pace! Nu vezi că nesimțitele astea își bat joc de mine?”, apoi i-a dat drumul pe pat. Copilul a început să plângă, moment în care toate traumele mele din copilărie au început să sângereze și am deschis gura:
– Cred că mai bine stai lângă el. Nu contează unde ești, dacă ești la spital sau acasă. Stai lângă el și ține-l în brațe, a avut o zi grea! Are nevoie să-l ții în brațe, nu-l mai lăsa singur și nu mai țipa și tu la el. O să vină și biletul de ieșire, ai răbdare!
– Stai tu lângă al tău, dacă vrei să te prindă noaptea în spital. Io fac ce vreau! E copilul meu și fac ce vreau io cu el!
Am zis un ”OK” cu jumătate de gură și mi-am cerut scuze, în mintea mea, copilului pentru că n-am putut să fac mai mult pentru el. Mă uitam la el, avea ochii împăienjeniți după anestezie și îmi dădeau lacrimile de mila lui.
Acum, la câteva zile de la eveniment, regret amarnic că nu i-am spus câteva cucoanei. Trebuia să-i spun că nu e așa! Că nu poți face ce vrei tu cu copilul tău! Că trebuie să fii om cu propriul copil! Că nu ai o datorie numai față de copil, ci și fată de societate! Că trebuie să dai societății un om bun, nu un adult frustrat, complexat, traumatizat! Că nu! Chiar nu poți face ce vrei tu cu el! Că nu ești stăpâna lui! Că nu e un obiect pe care să-l arunci cum vrei tu și când vrei tu! Că nu îți poți bate joc de el și de sentimentele lui! Că el are nevoie de tine! Că are nevoie să-l iubești, nu să-l bruschezi! Că are nevoie să-i vorbești calm și frumos, nu să urli și să-l ameninți! Că dacă i-ai dat viață, nu înseamnă că ai drept de viață și de moarte asupra lui! Că ești mamă, pentru Dumnezeu! Ești maică-sa și trebuie să-i fii alături, nu împotrivă! Trebuie să fii om, nu stăpân de oameni să faci ce vrei tu!
Citește și: Episodul 92: Nu suntem stăpânii copiilor noștri.
Nu uitați să ne dați un like pe Facebook, dacă nu ne-ați dat deja, pentru a fi la curent cu tot ce publicăm!