Pentru cine a ratat partea întâi a poveștii, vă las linkul aici:
Episodul 170: La pașapoarte – partea I.
După ce i-am auzit pe domni zicând că aștia între doi și trei ani sunt spaima pașapoartelor, am început să-mi pun serioase întrebări. Adică al meu avea vreo trei ani și o lună. Al meu la ce categorie intra? Sau dacă trece de trei, gata, ca prin minune, se schimbă? Hmmm! Deja aveam emoții. Mă uitam la el cum molfăia o mașinuță cu tot patosul, cu fruntea încruntată și îl vedeam capabil să înceapă un iureș mai ceva ca băiețelul ce tocmai ieșise.
Eh, bine că pot să vin și-n altă zi, mi-am zis. N-a mai trecut mult, doar vreo oră, și ne-a venit și nouă rândul. Deși am făcut rugăciuni și cruci mici cu limba în cerul gurii să nu apucăm la domnii inspectori, Dumnezeu, drăguțul de el, fix la ei ne-a proiectat. Cu o ultimă speranță m-am uitat la Victor care părea să fie un mic butoiaș cu pulbere pe care, dacă l-ai fi atins cu vârful degetului mic de un fir de păr, ar fi început să urle. Mi-am făcut cruce, am scuipat în sân și cu Dumnezeu înainte, facă-se voia lui, că el a vrut așa, eu n-am vrut să intru la domni.
– Câți ani are, doamnă?
– Trei ani și o lună!
– Mhm, haideți să vedem.
Se uită prin acte, analizează tot, eu îl țineam pe Victor în poală, pe scaunul din fața biroului lor. Cum naiba s-a întâmplat, nu știu, că stând Victor așa cumințel la mine în brațe, de pe birou – BUFFFF – cade un biblioraft.
– Da` țineți, doamnă, copilul, că ne dărâmă aici sediul.
– Dar n-a făcut nimic!
– Eh, n-a făcut! A agățat firul ăsta cu piciorul și a trântit drăcia asta.
– Ne scuzați, n-a fost cu intenție.
– Lăsați, suntem obișnuiți. Toți îl trântesc.
Dar de ce l-or mai fi ținând acolo? N-am mai apucat să-i întreb, că m-au luat din scurt:
– Haideți, doamnă, să-l pozăm ca să scăpăm de asta! Ce ziceți? Stă?
Hmmm, ca să evit un mic scandal cu plâns de maimuțel mic, am propus să-l țin în brațe.
– E mare, ar trebui să stea singur!
– Eu știu mai bine, sunt mă-sa, haideți să-l țin în brațe.
– Bine, doamnă! Luați coala asta albă și o țineți așa, pe piept. Știți, dumneavoastră nu tre să apăreți cu el în pașaport.
Ei, uite că la asta nu mă gândisem! Eu credeam că pozele de pașaport sunt ca cele de la reuniunile de familie. Doh!
– Aaa, da? Păi dați-mi hârtia s-o așez.
Iau hârtia, moment în care domnul care mi-a înmânat-o a vrut să mi-l ia pe Victor din brațe, cu gândul că eu nu reușesc să-mi fixez coala cu o singură mână și cu Victor pe mine. Știți cum e cu facerea de bine, nu? Victor a început să mârâie la el, iar eu am sărit imediat:
– Stați liniștit, mă descurc singură.
Urma să-mi lipesc hârtia pe piept și să joc rolul panoului alb. Copilul era încă în brațe, iar eu mă chinuiam să fixez hârtia.
– Da, puneți-o, doamnă, ca lumea, nu vedeți că vi se vede bluza? Și faceți ceva cu capul copilului, e prea strâmb.
Îmi cer din nou scuze, mă enervez și iau hârtia în dinți ca să am mâinile libere să pot manipula capul cel strâmb al copilului. Dar nu era bine:
– Doamnă, încercați să mușcați mai de la mijloc!
Eu mutam hârtia în gură, la indicațiile domnului, de parcă aș fi fost Zamfir la nai, iar el dirijorul.
– Gata, asta era! Țineți-l bine pe ăla mic! Pac! Gataaa!
Uraaaa, sunt salvată. Am scăpat… Daaaar:
– Aoleuuu, tre să mai facem o dată, copilul nu s-a uitat.
Intervine celălalt:
– Hai că merge așa. Las-o așa, tu nu vezi ce e la ușă? Gata! E copil, ce vrei?
– Nu putem să lăsăm așa. Ce naiba? E ca portretul lui Eminescu. E prea într-o parte. Haideți să mai facem o dată.
– Doamnă, dar ține-l bine de data asta.
– Hai, cum te cheama? Victor, ia uite la nenea!
Am reușit să scăpăm cu bine. În timp ce ne adunam lucrurile, au intrat următorii, tot cu un băiețel. Magica întrebare:
– Câți ani are, doamnă?
– Doi ani jumate!
Amândoi amuțesc, se uită unul la altul cu fețele spășite, se uită apoi la copil:
– E cuminte, doamnă?
Mama zice că da, dar domnii își dau coate:
– Dacă mai avem doi ca ăla, ne mutăm la circulație!
Nu uitați să ne dați un like pe Facebook, dacă nu ne-ați dat deja, pentru a fi la curent cu tot ce publicăm. 🙂
