Episodul 166: Și tații sunt părinți!

Mama lui Victor
jurnal

Sunt mamă de niște ani. Sunt mamă singură, de altfel, tot de niște ani. Am trecut prin tot felul de stări, situații, momente. Știu și cum e să fii acolo, sus, fericită și zen și nimic să nu te mai poată atinge, dar știu și cum e să fii jos, căzut, lovit, plin de dureri.

Cunosc toate fricile, temerile, spaimele care pot trece prin mintea și sufletul unei mame. Cunosc și sentimentul acela de fericire copleșitoare, de mândrie pură și bucurie acută, care să te facă să sari în sus ca un copil. Cunosc și visele și coșmarurile unei mame singure. Știu cum e să te trezești după un vis frumos, la fel cum știu și cum e să ai, parcă, nisip în ochi după o noapte în care fiecare grijă s-a transformat în coșmar și n-ai putut să închizi un ochi.

Știu cum e să-ți auzi copilul spunând că te iubește mai mult decât orice pe lumea asta, cât toate stelele și planetele și toate universurile din Univers. Dar știu și cum e să auzi, același copil, spunând că abia așteaptă să plece la taică-su pentru că tu nu îl lași să se uite la desene în toiul nopții și nu îi dai voie să mănânce Nutella cu Oreo la cină.

Știu cum e să ții în brațe un copil care nu poate să adoarmă de dorul tatălui și plânge mocnit.

Știu cât de greu e să porți pe brațe un copil care-și bagă nasul lângă urechea ta și plânge până-și pierde respirația suferind că taică-su n-a ajuns să-l vadă la serbare.

Știu cum e să-ți planifici vacanța, să faci niște eforturi financiare, să muncești mult ca să poți sta liniștită în concediu, iar copilul să sufere zi de zi pentru că nu e și taică-su.

Știu cum e să faci tot ce poți și asta să nu fie suficient.

Știu cum e să fii entuziasmată pentru ceea ce faci, iar ceea ce faci să nu fie primit cu bucurie.

Știu cum e să nu fii tu de ajuns. Știu!

Știu cum e să-l privești din spate plecând fericit de lângă tine, de mână cu cel care… pe tine, poate, te-a făcut să suferi.

Știu cum e să nu-ți vină să-l lași să plece de lângă tine.

Știu cum e să-ți vină să rupi hainele de pe tine când copilul îți spune că la tati e mai bine – mânâncă numai ce-i place lui.

Știu cum e să-l lași să plece cu jumătate de inimă, știind că tatăl lui nu va avea grijă la toate lucrurile la care tu ești cu ochii în patru și vrei ca cel mic să și le însușească: să se spele pe mâini, să-și facă duș înainte de culcare, să se spele pe dinți.

Știu cum e să-l lași să plece, chiar dacă știi că tatăl lui nu se va îngriji de el așa cum o faci tu.

Știu cum e să fii sigură de asta și să trăiești această teamă de fiecare dată când copilul e plecat.

Știu și cum e să pleci două zile din București și să-l găsești cu mâinile arse…

Știu!

Dar mai știu ceva. Mai știu că fiecare părinte, în felul lui, își iubește copilul. Știu că fiecare părinte vrea binele copilului său. Știu că fiecare părinte face tot ce poate pentru copilul lui. Fie că e tată, fie că e mamă. Și mai știu ceva! Mai știu că avem viziuni diferite asupra acestui bine.

Așa că, oricât de perfecte ne-am crede noi, mamele acestea singure, pentru a fi cu adevărat perfecte trebuie să ne călcăm pe inimă și să-l lăsăm pe copiii noștri să stea și cu tatăl. Trebuie să le dăm copiilor noștri dreptul la tată. Oricum ar fi, tatăl rămâne tatăl, și fiecare copil are nevoie și de tată, nu numai de mamă. Degeaba ne batem cu pumnii în piept, noi nu suntem suficiente! Dacă bărbatul acela e un tată sau nu, poate nu trebuie să judecăm noi, poate trebuie să judece copiii noștri, atunci când vor fi capabili s-o facă. Până atunci, bărbatul acela rămâne tatăl copilului. Bun sau rău… e tata.

Punct.

Te-ar mai putea interesa