V-am povestit eu, acum câteva zile, că a fost Victor plecat la țară, de a făcut-o pe străbunică-sa să facă apoplexie când l-a auzit cum răspunde, foarte sigur pe el, că el e cel mai deștept de la grădiniță. În fine, cu străbunica a mai fost cum a mai fost. Distracția mare a fost, în schimb, cu mama. Mama care, (nu că îi reproșez, dar) m-a crescut altfel decât îl cresc eu pe Victor.
Ea nu concepe cum poți să crești un copil fără să-l șantajezi nițel acolo, măcar de gest că dacă nu face ce-i zici tu, nu va mai primi desert sau te miri ce alte lucruri. Asta cu desertul la fii-miu nu funcționează, mâncarea îi e (aproape) indiferentă. Dar să-l pui să mănânce și să-i spui că dacă nu termină tot din farfurie nu-i mai dai telefonul să mă sune… Cum să zic? Așa ceva nu se face!
Acesta a fost momentul în care relația Victor-bunica s-a deteriorat rapid. Mama (n-am văzut, dar știu ce obicei are) i-a pus ditamai porția să mănânce. Cum să vă spun eu? Nici măcar acum, la tonajul și la capacitatea mea incredibilă de a mânca, când îmi pune mama în farfurie e, practic, imposibil să nu plec de la masă în patru labe. Are niște farfurii mari și un talent înnăscut de a le umple cu vârf. Inclusiv ciorba o pune cu vârf – trântește ditamai bucățoaia de carne. Sunt convinsă că la fel i-a făcut și lui Victor. I-a balotat cât a putut în farfurie și apoi a început să-l amenințe că dacă nu mănâncă tot, nu-l mai lasă să mă sune. Asta mi-a zis mie Victor când m-a sunat:
– Și ai mâncat?
Mă gândeam că, dacă sună, sigur a mâncat…
– Nu.
– Deci ți-a dat telefonul și dacă n-ai mâncat.
– Nu, l-am luat eu când nu era atentă!
Hopaaa!
Și apoi l-a prins mama. A intrat în camera în care se ascunsese el ca să vorbească cu mine. El mă sunase să mă întrebe dacă pot să vin să-l iau fix și exact în seara aia. Nu puteam să mă duc atunci, dar am plecat a doua zi la prima oră. Nu m-a convins neapărat el, ci ceea ce-i zicea mama când l-a găsit vorbind la telefon: ”Să vezi ce te bat!”.
Am cerut-o imediat pe ea la telefon și am întrebat-o cum de îi zice așa ceva. Răspunsul ei senin a fost: ”Eh, da` ho, că nu l-am bătut. Numai zic.”
– Păi ia să nu mai zici.
– Dar ce? L-am omorât? Ce-am făcut? Doar am zis că-l bat, doar nu mă apuc acum să-l bat!
– Poate n-ai timp acum să-l bați, dar vezi că o să vin mâine să-l iau.
– De ce? Că am zis că-l bat? De-asta?
– Aaa, nu, numai zic că vin să-l iau. Ce? Îl omor dacă zic că vin să-l iau?
– Mbine, mbine…
Apoi către el: ”Gata, stai liniștit, mâine vine mă-ta să te ia!”
Concluzie:
Calul bătrân nu se mai învață la ham, dar măcar te poate înțelege dacă vorbești pe limba lui. Numai să nu-l pui să tragă la căruță…
