Episodul 163: Pietrele de la temelia următoarei generații

Mama lui Victor
jurnal

Copiii au nevoie de iubire? Copiii au nevoie de iubire!!! Dar a zis cineva ceva? Am zis eu că nu? N-am zis că nu, ba chiar n-am zis nimic.

Îmi îmbrățișasem copilul, în mijlocul parcului, după ce îi pierdusem una din cele 23 de pietricele pe care mi le făcuse cadou cu ocazia plimbării. Mă rog, plimbare pentru el, că eu eram un măgar însămărat cu trotinetă, minge, rucsăcel cu diverse, plus niște drăcovenii de discuri cu lansatoare – ceva rotund care zboară și trebuie căutat numai de mamă „că eu l-am lansat și nu pot să le fac eu singur pe toate”.

În fine, deci eu mergeam așa, iar el mergea agale și aduna pietricele de pe unde nimerea. Unele îl impresionau prin formă, altele prin culoare, iar pe mine mă impresionau toate în același mod (NOT!).

Ei bine, în toată această plimbare, printre multitudinea de acareturi, am reușit, nu știu cum, Dumnezeu să mă ierte!, să scap o pietrică și s-o pierd. Pe cea mai frumoasă! Da, cea mai frumoasă pietricică mi-a căzut din mână și nu numai că n-am observat că mi-a căzut, dar nici măcar nu mi-o aminteam. M-am uitat la pietrele din mână, apoi la cele din buzunar și am ajuns la concluzia că sunt chiar ghinionistă: rămăsesem chiar cu cele mai urâte!

Copilul a început să plângă în hohote în mijlocul celei mai circulate alei din parc. Eu, mama lui, dau drumu acareturilor și mă pun lângă el, pe jos, și-l iau în brațe. Îi spun că îmi pare rău, că îmi cer iertare, că n-am fost atentă la cadoul primit de la el, că îl iubesc, că mă doare sufletul, că îmi pare rău că l-am supărat… Nimic, dar nimic nu putea compensa faptul că cea mai frumoasă pietricică fusese definitiv pierdută.

Stând noi așa încurcați, trăindu-ne drama, se oprește lângă noi o mamă cu doi copii (deci automat cu mai multă experiență decât subsemnata) și-mi dă un sfat pe care nici măcar privirea mea n-ai fi putut crede că îl cere: „Copiii au nevoie de iubire! Spune-i că-l iubești!”.

Nu, zău? Dar eu ce făceam aici? Îl băteam? Îi spuneam că îl urăsc?

Facem parte din generația părinților care au început să-și declare iubirea pentru copii. Eu nu-mi amintesc ca părinții anilor `80 s-o rupă în iubire așa ca noi. Dacă mă apucam eu să fac cu mama ce-a făcut Victor cu mine, aș fi primit înapoi, cel mai sigur, o scatoalcă. (Asta dacă mama ar fi acceptat să-i dau eu pietre cadou, un „lasă-mă, domle, cu pietrele tale” e mai plauzibil).

Ideea e că, la cum evoluează lucrurile, aș putea să pariez că următoarea generație de părinți nu numai că le va face copiilor capul calendar cu iubirea, dar va porni frumos, pe drum înapoi, să caute pietrele pierdute, iar dacă nu le va găsi, atunci le va inventa. A, și va mânca și jăratec!

Hai cu viitorul, că de prezent m-am lămurit. Nouă, am înțeles, ne-a lipsit iubirea. Copilul plânge după o piatră și tot ce putem noi să facem mai bine e să scoatem o declarație de iubire. Abia aștept ce pietre vor lipsi de la temelia următoarei generații de părinți.

Poate vrei să citești despre altă aventură prin care a trecut Mama lui Victor, acum câteva luni, tot în parc.

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa