Știți că mai am momente în care mă alint și zic că ”Mvai, ce rău e singură! Să nu aibă cine să-ți facă și ție o frecție când ești răcită sau un ceai!” Vă zic: mă alint!
Săptămâna asta nu știu ce s-a întâmplat cu mine, dar am avut tot felul de zile ciudate. Cea mai ciudată a fost ziua în care, după ce l-am lăsat pe Victor la grădiniță, am uitat că l-am lăsat și, imediat ce am plecat de la grădiniță spre birou m-a pocnit gândul îngrozitor că mi-am uitat copilul acasă. Pentru câteva secunde, am fost absolut convinsă că l-am uitat acasă. Parcă îl și vedeam plângând pe canapea, disperat că am plecat fără el. Uitasem complet că l-am lăsat la grădiniță. A fost nevoie să-mi refac mental traseul ca să-mi dau seama, asta pentru că n-am vrut să mă fac de râs sunând-o pe educatoare: ”Nu vă supărați, eu am fost acum 5 minute la grădiniță? Și copil aveam? Era cu mine?”.
Da, deci n-a fost nevoie să dau telefonul acesta, dar asta nu înseamnă că ziua mea a fost mai bună. După ce mi-a mers minunat (NOT!) toată ziua, m-am dus să-l iau pe Victor de la grădiniță. Până să ajung acolo, a început să mă doară capul. Dar durere, nene, nu așa! Mă durea de-mi venea să plâng. Cu chiu, cu vai, am ajuns și acasă, moment în care n-am mai fost capabilă să fac nimic, doar să-mi dau jos ghetele, geaca și să mă prăvălesc pe canapea. Nu mai știu ce s-a întâmplat mai departe, pentru că în momentul în care am deschis ochii, în cameră era semiîntuneric, mergea televizorul și capul meu se mișca independent de voința mea. Am reușit să-mi dau seama că cineva, cu niște mâini mici, încerca să-mi ridice capul. Am focalizat mai bine și am descoperit că mă aflam între niște craci îmbrăcați cu ștrampi albaștri. Am închis ochii la loc, dar faptul că-mi era săltat capul m-a făcut să-i deschid din nou. De data asta, deasupra mea, cum se vede soarele când apune, aveam conturul unui fund îmbrăcat cu ștrampi albaștri.
Am decis să mă las în voia mânuțelor care încercau să-mi ridice capul. Am ridicat capul și am mârâit un ”Hmm!”, moment în care crăcișorii cu ștrampi au sărit sub capul meu și mi s-au transformat în pernă. Mânuțele nu mă mai ridicau, ci îmi mângâiau părul. Din când în când, pe ochii mei, aterizau niște buze mici într-un ”țuc” aproape insesizabil. La orice mișcare pe care încercam s-o schițez, mi se șoptea în ureche: ”Sunt aici, mami! Sunt cu tine, iubita mea, mama mea!”
Am adormit la loc și m-am trezit, din nou, mișcată de aceleași mâini mici. Dormeam așa de bine, deși mă înțepa un genunchi mic în obraz. Capul mi-a fost înclinat în stânga și în dreapta și, fără să-mi dai seama, am rămas fără ceva. Da, rămăsesem fără fular. Apoi am fost din nou pupată pe ochi, pe frunte, pe ureche, pe obraz, mângâiată și apoi tot capul mi-a fost cuprins de două brațe mici. Mi-l și imaginam pe Victor cum arată ca un șoricel cu o roată de cașcaval în brate. M-am trezit și l-am luat și eu în brațe și am rămas în ceea ce noi numim ”viermuială”. Ne-am viermuit pe canapea, ne-am pupăcit, ne-am masajuit, am vorbit, ne-am pupăcit, ne-am jucat și am adormit amândoi, așa, pe canapea. N-am dormit în pat în noaptea aia, dar am avut cea mai frumoasă noapte din ultimul timp: eu, ca o plăcintă-mamă întinsă bine pe canapea și Victor, ca o plăcințică mică, peste mine.
Și mai frumos a fost că, a doua zi, plăcințica mică s-a trezit înaintea mea și după sesiunea de pupici și îmbrățișări, mi-a adus un iaurt și o banană la pat, adică la canapea.
Deci da, bărbatul ideal există, dragilor! E în creștere!
