Episodul 146: Sfârşitul lumii – ediţia pentru mame

Mama lui Victor
jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Faptul că am un copil măricel mă plasează acum într-o zonă a maternității în care nu mă mai sperie nimic. Aud, în jurul meu, mămici speriate de vomă, de muci, de nemâncare, de plâns și de multe altele. Da, îmi amintesc că am trăit și eu, la fel de intens, aceste temeri, dar fie le-am uitat, fie m-am împrietenit cu ele.

Ce n-am putut să uit, în schimb, a fost teama de întoarcerea în câmpul muncii.

Când intri în concediul prenatal, îți imaginezi că întoarcerea aceasta va avea loc după niște ani lumină, într-un univers paralel. După ce naști, convingerea asta ți se întărește. Găsești, în jurul tău, doar vagi semne că, la un moment dat, în trecut, ai existat și tu, la fel ca alți oameni, și în afara casei, făcând și altceva decât scutece, piureuri, supițe, hăinuțe etc.

Așa mi s-a întâmplat mie când mi-am regăsit gențile. Poșetele mele de domnișoară, cum îmi place mie acum să le numesc, erau un semn clar al faptului că am putut trăi și cu o geantă (dacă se poate numi așa) în care să-mi încapă numai telefonul și un pachet de șervețele. Incredibil, dar adevărat!

Apoi, pe măsură ce mă uimea faptul că Victor crește, ajungeam să mă gândesc și la faptul că, la un moment dat, voi pleca de lângă el – voi trece la program part-time. Numai că prima dată când mi-a încolțit ideea aceasta în minte copilul avea aproape 6 luni, iar eu mai aveam aproape un an și jumătate de stat acasă. Un an și jumătate e un termen foarte periculos – pare muuuult, dar trece uimitor de repede. Așa m-am trezit, în timp ce făceam planul pentru aniversarea de 2 ani, că a trecut acest un an și jumătate, iar eu va trebui să părăsesc galeria mea săpată de când eram încă însărcinată și să plec departe, în lumea largă. Se apropia sfârșitul lumii…

Aveam un job care-mi plăcea, aveam niște colegi extraordinari, dar nimic nu se compara cu copilul meu. Așa am început să trăiesc groaza. Fiecare zi care trecea nu făcea altceva decât să mă apropie, cu groază, de momentul ZERO. Nu mă speria foarte tare ce se va întâmpla cu copilul cât eu nu voi fi cu el, mă speria doar ce voi face eu și cum voi reuși să trăiesc departe de el atâtea ore. El a rămas cu bunica, eu…

Ei bine, eu am ajuns să mă prezint la birou, după 2 ani de zile, cu inima în gât, cu respirația sacadată, cu mâinile blocate, ca și cum aș fi fost prinsă în cea mai mare pânză de păianjen și o întreagă armată de arahnide mișunând peste mine.

În primele ore, n-am făcut altceva decât să-mi terorizez colegii cu poze și filmulețe. Are sens să mai spun cu ce erau? Deci poze și filmulețe. Multe! Toate!

După ce lumea a început să mă evite sau chiar aveau treabă (toți păreau preocupați de ceva sau se grăbeau undeva), am început să-mi terorizez și colaboratorii. Am trimis un email plin de entuziasm, în care nu mai țin minte exact ce am scris, dar era ceva de genul ”Yeeeey, m-am întors!” și am atașat și câteva poze și filmulețe, câte mi-au fost permise (nu știu de ce n-a mers să atașez mai mult de 12 poze și un video). 🙂

Apoi am savurat răspunsurile în care eram felicitată și copilul era lăudat, iar la cei care l-au lăudat în mai mult de o propoziție am răspuns și am trimis și a doua serie de fotografii + video.

Cam din oră-n oră, luam câte o pauză de cel puțin 10 minute și o sunam pe mama. O puneam să-mi povestească cu lux de amănunte tot ce a mai făcut copilul, apoi aveam grijă să le povestesc și colegilor. De multe ori, puneam telefonul pe speaker, ca să nu mai pierd eu timp povestind.

În primele zile, n-am reușit să lucrez nimic, am avut treabă să răspund la mailuri și să dau telefoane, după cum v-am spus.

În următoarele zile, am avut grijă ca și femeile de serviciu și portarul să știe totul despre copilul meu.

O săptămână mai târziu, realizam că am exagerat. Ok, trebuie să iau măsuri, mi-am zis. Și am luat! Am stat și m-am gândit de unde vine nevoia aceasta de a le arăta tuturor copilul. Așa am realizat că e vorba despre dependența mea. Da, eu eram dependentă. Eu eram dependentă de copilul meu! Mi-am dat seama imediat că i-am dus, pe toti, pe culmile disperării. Și atunci am abordat altă strategie. Am început să mă uit la poze și la filme numai atunci când nu mă vedea nimeni. Dar când și unde nu mă putea vedea nimeni, când eu lucram într-un open space în care puteau întoarce lejer vreo 5 camioane? La baie! Da, la baie! În WC! Și asta am și făcut! Cum mă pocnea dorul, cum hop – la baie! Era perfect! Găsisem varianta ideală! Nimeni nu se mai uita urât la mine, iar eu eram fericită că-mi văd copilul măcar în poze.

După vreo două zile, m-a întrebat o colegă dacă am nevoie de un Smecta…

În fine, ce aveam de spus era așa: dragi mămici, dacă vă apropiați de momentul ZERO, nu aveți de ce să vă speriați! La un moment dat, se va regla și digestia…

Citește și:
Când e momentul să te întorci la serviciu după concediul de maternitate?
Alăptare de succes după întoarcerea la serviciu: 7 sfaturi practice
Mamele care lucrează au dreptul la pauze de alăptare
Care sunt situaţiile în care angajatorul nu te poate concedia
La ce să te aştepţi când te întorci la serviciu

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa