Episodul 14: Cum mi-am încuiat copilul în mașină

TOTUL DESPRE MAME
jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Era o zi obișnuită. Îl luasem pe Victor de la grădiniță și, într-o oră, trebuia să ajungem la un party de copii. Nu avusesem timp să cumpăr cadou, așa că i-am zis copilului.

– Auzi? Trebuie să mergem la ziua lui Ștefan, te-a invitat, îți amintești?

– Daaa, vlau melg. Tânt eu muți ani tiatcă, dă mine tolt! (Da, vreau să merg. Cânt la mulți ani, îmi dă mie tort!)

– Bine, vrei să-i cumpărăm un cadou? Așa ar fi frumos. Ne oprim la un magazin?

– Daaa, ninu male vlau melg, iau tadou Tetan! (Daa, la magazinul mare vreau să merg, iau cadou pentru Ștefan!)

Zis și făcut, mergem într-un hipermarket. Trec din nou prin chinul cumpărăturilor cu Victor care stă jos, în căruciorul-mașină, și tot cară la lucruri când nu sunt eu atentă. O singură chestie l-am lăsat să-și cumpere:

– Aaa, bebe iau mige velghe! Bebuie mie migea ota! Voie? (Aaa, trebuie să iau minge verde! Îmi trebuie mie mingea asta! Am voie?)

– OK, ia-o!

Mingea verde este o amărâtă de bilă mică, mică, din cauciuc. Mă rog, era. Stați să vă zic.

Ieșim din magazin și începem aventura „drumul spre mașină”. Aș putea să scriu câte un episod de reality-show cu fiecare drum spre mașină. De data asta, Victor era un fel de Spiderman cu puteri incomplete, în sensul că escalada zidurile doar la nivelul solului, dacă se poate spune așa. Adică se freca de ele, se întindea parcă ar fi vrut să le ia în brațe, ba chiar mi-a făcut și o demonstrație:

– Eu pot melg pelete! (Eu pot să merg pe perete!)

Niciodată, dar niciodată, să nu faceți ca mine! Nu contraziceți, domne’, copiii! Nici nu știți unde se poate ajunge.

– Nu se poate să mergi pe perete, tu mergi pe lângă! i-am zis.

– Pot, stai! Vlau vesi! (Pot, stai! Vreau să vezi!)

Și Victor se întinde pe jos, perpendicular cu zidul, și își pune tălpile pe el. Dă de două ori din picioare și:

– Vesi? Melg!

În momentul ăla am văzut negru în fața ochilor. Nu știu dacă era din cauza nervilor sau din cauza petei negre de pământ de pe spatele gecii lui Victor. În fine, am respirat și am reușit să nu țip la el. Ghinionul a făcut ca în momentul în care Victor se ridica de jos, să-i scape mingea verde din mână și să se rostogolească cu repeziciune spre o gură de canal acoperită cu capac din acela stil grătar. Am privit amândoi neputincioși acest dezastru: mingea verde a dispărut înghițită de canal.

Ei bine, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, copilul s-a pus pe urlat tăvălindu-se pe jos de parcă l-aș fi tăiat și i-aș fi pus sare. Am încercat să-l liniștesc, dar nicio șansă. Așa că mi-am aranjat pe brațe geanta, sacoșă cu cumpărături, punga cu cadoul și l-am luat în brațe așa, zbătându-se. Când s-a mai calmat un pic am ajuns la mașină:

– Nu vlau în titi! Nu vlau pe d-aci, vlau migea velghe papoi! (Nu vreau în titi! Nu vreau să plec de aici, vreau mingea verde înapoi)

Am deschis mașina cu telecomanda, cu Victor țipând ca din gură de șarpe, și l-am pus în scaunul lui. Nu știu nici acum cum sau când s-a petrecut totul. Probabil că eu am făcut ceva, sau probabil din cauza bagajelor, chiar nu îmi dau seama ce s-a întâmplat. Cert e că, după ce am închis ușa, am constatat că mașina era încuiată, geanta înăuntru, cheia pe banchetă.

Panică, groază, leșin. Cam astea au fost primele trări. Nu există nimic mai cumplit decât momentul în care, pe un ger de crapă pietrele, tu îți încui copilul în mașină (cu cheia înăuntru), la 10 km de casă, unde ai cheia de rezervă, și degeaba o ai pentru că nimeni nu mai are chei de la casă, în afară de tine. Mi s-a făcut rău și m-am rezemat de mașină. Am scos telefonul din buzunar, dar nu-mi mai aminteam cum se deblochează tastatura și nici nu știam pe cine să sun. Plânsul lui Victor auzindu-se din mașină era ca un cuțit răsucit într-o rană deja infectată. Am început și eu să plâng și m-am aplecat în fața geamului.

În momentul acela, copilul s-a uitat la mine și s-a calmat brusc. M-am uitat la el disperată și am strigat:

– Victor, trage de asta! Și i-am arătat cu mâna ce trebuie să facă.

A fost o secvență încărcată de suspans, mai ceva ca în filme. Să îl privesc pe Victor cum se întinde, prins în centuri, și milimetric ajunge să descuie ușa.

Am luat cheia, mi-am pupat copilul, i-am mulțumit și m-am urcat în mașină. Picioarele îmi tremurau și nu eram în stare să plec de pe loc. Am dat drumul la radio mai tare, mi-am încolăcit brațele pe volan și am început să plâng în hohote.

Mai târziu am aflat că există My Key, un serviciu de livrare rapidă a cheilor de rezervă. Îți faci un abonament, le dai cheile (de la casă, de la mașină sau ambele), și, în cazul în care ți se întâmplă un coșmar din ăsta, vine cineva la tine într-o oră cu cheia. Nu că le-aș face reclamă, dar cred că e bine să știm că există. Și pariez că în spatele acestui serviciu este o femeie-mamă, care la rândul ei și-a încuiat copilul în mașină.

De altfel, dedic acest text tuturor mamelor care și-au încuiat copiii în mașină sau care au tras ușa după ele când au dus gunoiul și au rămas în pijama pe holul blocului, în luna februarie.

În episodul următor, Titoc se îndrăgostește. O-o!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa