Episodul 133: Iubirea e de ajuns!

Mama lui Victor
jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Un weekend cu familia extinsă, pardon, cu familia mea extinsă, se rezumă automat la niște lecții de parenting. Dar lecții, nenică, nu așa… doar niște sfaturi. Nu, adevărate lecții și adevărate prelegeri despre ce trebuie să facă și să știe un copil la o anumită vârstă.

N-aș avea nimic împotriva acestor discuții dacă ele s-ar rezuma la strictul necesar. Dar când mi se spune pe diverse voci că un copil la aproape 6 ani trebuie să știe pian, teatru, karate, engleză, germană, franceză, pictură, tenis și șah, atunci încep să am o problemă.

Nepoții mei, pardon, toți nepoții mei, fac diferite cursuri. Unul chiar le face pe toate astea pe care le-am înșirat eu și, pe deasupra, mai are și școală și, prin urmare, teme. Eu nu-s copil, sunt adult, dar ca adult, dacă aș fi pentru o zi în locul ăstuia, mi-aș lua hamul și praștia și m-aș duce în lume. Copilul ajunge zilnic la ora 19-20 acasă, iar în weekenduri n-are pauze decât pentru somnul de după-amiază. „Dar ce-a făcut să merite somn de după-amiază?” îmi venea să întreb.

În fine, concluzia generală e că eu sunt cea mai denaturată femeie-mamă din neam: copilul meu știe engleză la nivelul oan, ciu, fri, fac și fac iu, germana doar la auviderzen, karate deloc, dar poate improviza cu succes, iar de restul nici vorbă. Ah, uitasem, știe șah! Dar cam atât. Eu nu mă dedic lui în weekend, eu prefer să „frec duda” și să las copilul în dorul lelii. Eu, în loc să-l duc pe la toate cursurile, prefer să bat parcurile sau să stau cu el acasă și să facem te miri ce activități al căror rezultat e doar un râs copios + o mâncare ratată sau vreo chestie distrusă. Iar asta în weekendurile în care nu merge la taică-su.

Vă zic! Sunt cea mai inconștientă mamă! Eu nu-mi dau seama de importanța anilor copilăriei și, în loc să mă ocup astfel încât copilul meu să învețe cât mai mult, îl țin cu mine tot timpul.

Am încercat să-i întreb pe cei mai vehemenți dintre susținătorii acestei educații dacă și-au întrebat copiii? Copiii vor? „Daaa, păi cum să nu vrea, nu-i așa, iubitul lui mama, că îți place, că tu vrei?” Copilul îngăima ca da, vrea, îi place. „Așa, păi de-aia te iubește mama!” Aha! Deci de-aia îl iubești tu și de-aia vrea el! Mi-am răspuns singură și am avut grijă să schimb subiectul. Ușor, ușor, am reușit și să plecăm de acolo, amândoi întregi.

Acasă, după ce am culcat copilul, am completat tabloul mamei denaturate turnându-mi un pahar de vin și gândindu-mă la părinții copiilor care trebuie să învețe de la vârste fragede să fie oameni compleți în corpuri de copii. De ce mi-aș dori ca, la nici 6 ani, copilul meu să știe, nu chiar tot, dar multe… prea multe, parcă? De ce l-aș iubi numai pentru rezultatele lui la diverse activități? De ce? De ce ar trebui să învețe el tot ceea ce noi nu ne-am permis în copilărie, pe principiul „eu n-am avut acces la cursuri de pian” și atunci îl trimitem peste tot că deh… noi n-am avut acces la multe. De ce nu l-aș iubi numai pentru cum e el, pur și simplu, numai pentru că există și că respiră și că am pe cine să țin de mână și să iau în brațe? Nu, nu zic acum că ar trebui să ne rezumăm numai la iubire, îi mai ducem și la un curs când îi vedem pasionați de aeronave, japoneză sau ping-pong, dar totuși… Pentru că noi nu știm/nu am învățat/nu am avut, nu trebuie să le băgăm copiilor pe gât toate cursurile din oraș!

Ei ne iubesc pe noi chiar dacă noi nu știm pian, teatru, karate, engleză, germană, franceză, pictură, tenis și șah. Noi de ce nu-i putem iubi la fel?

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa