Mă trezesc când e încă întuneric afară și, de curând, am început să fiu onestă și să recunosc că acvariul îl țin mai mult pentru mine, nu pentru copil. Da, îi plac și copilului peștii, dar eu nu despre pești vorbesc acum, ci despre lumina pe care acvariul o face în casă. Pe la 4-5 dimineața, lumina acvariul e fix ce am nevoie. Mă ajută să ies din dormitor și să ajung la bucătărie unde îmi fac de cap.
Dar mă întorc regulat în dormitor și mă uit la ființușca aia mică și-mi vine să-l fac mototol în brațele mele și să-l pup până nu se mai vede. Mă apropii de el și îl miros, nu rezist și îi pup bărbia, îl mai adulmec și tot nu rezist și tot îl iau rapid în brațe, peste pilotă. Îmi imaginez că dacă îl iau cu tot cu așternut nu simte și nu se trezește, deși știu sigur că el simte tot și la fel cum eu am nevoie să fac asta, și el are nevoie s-o simtă.
Îmi aminteam azi primele lui plecări îndelungate la bunici și cât de nemamă m-am putut simți eu atunci. Nu pentru că îl lăsasem să plece, ci pentru că eu mă simțeam bine fără el. Când mă gândeam la el, la mine cu el, mi se părea o perspectivă așa de îndepărtată. Îmi amintesc cum, în primele zile fără el, nici nu simțeam nevoia să vorbesc prea mult cu el. Vorbeam cu bunica și aflam că e bine și asta îmi era suficient.
După destule zile, am început să simt și dorul, dar nu suficient de tare încât să apuc drumul spre el. Am început să mă învinovățesc, să simt cea mai denaturată mamă din lume și să mă îndoiesc de capacitatea mea de a fi mamă.
Dar a venit copilul și… nu, nu mi-am revenit imediat. Am avut nevoie de timp. Am avut nevoie de un moment în care să ne apropriem și să facem iar click. Eram lângă el, dar mă simțeam departe și probabil la fel era si el. Mă simțeam ca un puzzle care nu se putea întregi pentru că piesele nu-și găseau locul potrivit. A fost nevoie să scormonim în noi, să ne trecem prin toate stările, să ne rotim în toate pozițiile până când am găsit exact locul în care să facem îmbinarea.
Acum știu că amândoi suntem un puzzle de o mie de piese și, în funcție de cât de tare ne împrăștiem, atât de mult ne ia să ne reparăm. După vacanța asta lungă, ne-au trebuit trei zile să ne regăsim și să ne facem la loc, un întreg, piesă cu piesă.
În fiecare zi, ne desprindem din întreg și plecăm fiecare în treaba lui: eu la birou, el la grădiniță. Dar ne regăsim seara și tot ne ia ceva până suntem din nou la loc: un puzzle de o mie de piese care se duce la cumpărături, gătește, mănâncă, vorbește și râde mult.
Greu cu conectarea, dar cine spune că e ușor să (re)faci mereu un puzzle de o mie de piese?
