Nu știu voi cum sunteți sau ai voștri cum sunt, dar eu am momente în care, pentru 5 secunde, am nevoie de liniște. De liniște din aia în care nu aud nimic de genul ”vine o torpilă extraterestră și îți trece prin creier și explodează casa” sau ”Podul de piatră” remixat cântat pe voci sau răcnete, miorlăieli, lătrături și alte lucruri care ajung să-mi irite inclusiv părul din sprâncene.
Victor vorbește întruna. Dar întruna. Când nu vorbește cu mine, vorbește cu el, cu piesele de lego, cu muștele, cu peștii, cu tânțarii sau cu florile. L-am rugat, la un moment dat, ca măcar atunci când mă vede că răspund la telefon, să facă și el o pauză și să nu vorbească. Mi-a și promis! Când a sunat telefonul, copilul s-a oprit din vorbit și eu am răspuns relaxată. N-am terminat de zis ”Alo”, că cineva a început să cânte lângă mine varianta hard rock a celebrei piese ”Vine vacanța!”. Răgușeli, orăcăieli, dans, sărituri. Mi-am cerut scuze și am închis cu precizarea că revin eu cu un telefon, așa cum fac de obicei, apoi aștept să adoarmă copilul și să reușesc să dau măcar cele mai urgente telefoane.
L-am întrebat cum e cu promisiunea. I-am ținut ditamai discursul despre cât de mare e dezamăgirea mea că nu s-a ținut de cuvânt, ce înseamnă să promiți și, mai ales, cât de important e să te ții de cuvânt și tot așa. În tot acest timp, ghiciți ce?, el vorbea și tot spunea că el s-a ținut de cuvânt. L-am rugat să mă lase și pe mine să vorbesc, deși îmi venea să țip, nu să vorbesc, iar ”te rog” ăla pe care i l-am adresat, l-am rostit printre dinți.
Până la urmă, am tăcut. Așa am aflat că el chiar se ținuse de cuvânt: nu vorbise! Că el asta a promis: că nu vorbește! Dar nicidecum n-a promis că nu va cânta!
Momente critice sunt și în mașină, când eu sunt la volan și e un trafic infernal, iar copilul fix atunci se găsește să pună tot felul de întrebări sau să-mi explice varianta lui despre funcționarea sistemului solar.
Momente critice sunt și seara… După o zi lungă, în care el n-a dormit deloc și, prin urmare, nu am avut deloc pauză, nici somnul de seară nu pare să-l tragă spre pat, iar pe mine mă doare capul, mă ia amețeala și îmi vine să-mi bag degetele în urechi, să mă bag sub pat cu perna în cap și să nu mai aud nimic. Încerc să-mi pun mâna peste urechi și îi văd gurița aia mică mișcând și îmi dau seama că zice lucruri pe care nu vreau să le ratez, dar jur că am nevoie de câteva minute de liniște. Atât! Și când nu am liniștea asta, ei bine… atunci îmi vine să-i bag o pereche de șosete în gură!
Și acum sper că v-ați dat seama de ce scriu atât de rar de când cu vacanța.
