Nici nu începuse vacanța că Victor avea deja planuri mari. Aștepta cu bagajele făcute de câteva zile să plece la bunici. Distracție mare, reîntâlnirea cu cei trei verișori ai lui. Nu vă puteți imagina ce e într-o casă cu patru copii scăpați de părinți! Nici măcar eu nu mi-am putut imagina, deși îi cunoșteam pe fiecare și știam ce le poate pielea.
Mă supăram pe bunică-sa, sărmana, care nu avea niciodată timp să-mi spună ea, la telefon, ce face copilul meu. El, ce să zic?, nici atât nu-și făcea timp pentru bine. Ba făcea o barcă, ba construiau un avion, ba se plimbau cu trotinele. Toate conversațiile noastre se desfășurau pe tiparul: ”Facem aia sau aia sau aia! Nu mai pot să vorbesc cu tine. Am treabă!” și eu rămâneam în telefon ”Victor, Victor!” până găsea bunica telefonul aruncat pe te miri unde. ”Nu mai e aici, dragă, e în gradină!”
Drept urmare, după câteva zile de stat așa singură, în casă, am decis să-mi fac și eu de treabă. Să fiu și eu ocupată. Am început să dau telefoane și să-mi revăd toate prietenele. În fiecare seară! În fiecare seară eu am avut program. În fiecare seară am ieșit în oraș. În fiecare zi am mers undeva.
Am intrat în magazine fără să mă uit după haine pentru copii, am cheltuit bani fără să mă gândesc ca poate are și ăla mic nevoie de ceva. Ba chiar am plecat din oraș în singura mea zi liberă și nu, nu m-am dus să-mi văd copilul. Am făcut totul numai pentru mine, numai gândindu-mă la mine. Am fost ca în liceu. Am pierdut nopți prin oraș și pe la terase, am flirtat și m-am simțit din nou femeie. Uitasem cum e. Mi se părea că asta nu mi se mai cuvine. De fapt, nimic din ce ar fi avut legătură cu ce era în afara casei, pe lângă grădiniță, mâncare, parc, birou, aveam impresia că nu mi se mai cuvine.
Eram așa de fericită că, nu neapărat pot face asta, dar că o pot face fără nicio urmă de vinovăție. Până acum, de câte ori îmi cumpăram ceva sau de câte ori ieșeam la o cafea cu o prietenă, treceam prin tot feluri de chinuri mentale din cauză că am pierdut timpul în zadar, în loc să stau cu copilul. Că da, copiii au nevoie de noi, de timpul nostru, că timpul trece, că nu mai pot recupera nimic etc.
Și totuși, azi m-a întrebat o colegă cum de pot să fiu așa? Așa cum? ”Tu, cu copil acasă!” Copilul e la bunici! ”Da, dar ai un copil, ești și tu mamă!”
Da, dar nu sunt numai mamă.
Am obosit să fiu numai mamă. Sau, mai bine zis, am obosit să mă vadă toate lumea doar ca mamă. Sunt un om normal, care are un copil. De ce m-aș reține de la a trăi, măcar două săptămâni pe an, așa cum vreau? Greșesc cu ceva că mai trăiesc, din când în când, și în afara casei? Că îmi pun tocurile și merg normal, nu ocolind piese de lego și alte jucării?
Da, știu că am un copil, să nu creadă nimeni că uit asta vreo clipă. Da, știu că sunt și eu mamă. Dar mai știu și că sunt și femeie…
