Mai țineți minte când vă povesteam într-un episod din jurnal că îmi e dor de Victor bebeluș? Știți că vă spuneam și care sunt momentele în care aveam impresia că gata, am un copil mare. Dar nu era așa, credeți-mă!
Nu îți dai seama că ai cu adevărat un copil mare decât atunci când începe să înjure.
Aseară, în timp era la baie să se spele pe dinți, îl aud pe Victor nervos:
– Tufu-ți moții tăi!
Eu spălam vasele la bucătărie. Am oprit robinetul. Am crezut că n-am auzit bine.
– Victor? Ce faci? M-ai strigat? Mi s-a părut că te-am auzit!
– Am zis ceva, dar nu te-am strigat pe tine.
– Mi s-a părut că aud ceva cu ”tufu-ți”!
– Daaa, am zis ”tufu-ți moții tăi”!
– De ce? Cui?
– Că mă enerva pasta de dinți. N-a stat să-i pun capacul.
– Și ce e chestia asta pe care ai zis-o?
– Ei, mami, e ceva urât.
Bine că m-a luminat. Nici nu știam!
– Da, tocmai. Dar de ce ai zis așa?
– Păi cum ai fi vrut să zic, mami? Tufu-ți culu mă-tii? Așa zice David, dar mie nu îmi place așa. Eu zic ”moții tăi”.
Hopaaa, nu numai că înjură, nu numai că și-a făcut repertoriu, dar are și preferințe.
Nici n-am știut ce să mai zic în continuare, dacă să dezvolt sau nu subiectul, dacă să-l întreb dacă știe ce înseamnă… Doar i-am zis forma corectă de la ”tufu-ți”. Am zis că dacă tot înjură, măcar să înjure corect.
Tufu-i, ce-a crescut copilul meu!
