Episodul 104: Jos mâinile de pe copilul meu!

Mama lui Victor
jurnal-vacanta-totul-despre-mame

Îmi amintesc, copil fiind, că marea mea panică atunci când venea cineva în vizită sau mergeam noi în vreo vizită, era provocată de adulți. Pe lângă celebrele întrebări: „Pe cine iubești mai mult?”/”Ce vrei să te faci când o să fii mare?”, exista și un șir de gesturi. Eu habar nu aveam pe cine iubesc mai mult, nu auzisem pe nimeni vorbind despre iubire, nimeni nu fusese auzit, în toată existența mea de până atunci, spunând ”Te iubesc!”. Acesta era paradoxul adulților de pe vremea mea: nu le vorbeau copiilor despre iubire, dar îi întrebau despre asta. Cât despre ce aveam să mă fac când mă făceam mare, din nou, habar nu aveam. Eu nu știam nici ce să mă fac în momentul ăla, dar să știu ce o să mă fac când o să  fiu mare! După ce treceam prin focul intervievării, eram mângâiată pe cap, mi se ciufulea părul sau eram trasă de nas și de obraji.

Acum, mamă fiind, se întâmplă să fiu, de cele mai multe, martora neputincioasă a șicanării propriului copil. Reușesc, în mare parte din cazuri, să îl feresc pe copilul meu de ciupit de nas, de obraji, de mângâiat pe cap, de luat în brațe, de pupat mânuța, de ciupit de ceafă/burtă/fund/coapse. Adică atunci când văd că discuția lui cu vreun adult ajunge în punctul care, cu mingea la fileu, Victor dă un răspuns haios iar adultul simte nevoia să-l atingă.

De parcă eu, atunci când cineva mi-ar spune ceva interesant sau amuzant, m-aș apuca să-i ciufulesc părul, să-l trag de nas, eventual și să-l pup în creștetul capului.

”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” nu se aplică la copii. Copiii, până devin oameni mari, sunt elemente neglijabile care pot fi ciufulite, gâdilate, ciupite și pupate abuziv.

Copilul meu e mai rău ca mine când vine vorba de asta. Nu numai că e deranjat de astfel de gesturi, dar chiar ripostează vehement. Totul începe cu un ”heeeeeei” deranjant, iar lucrurile se precipită invariabil pentru că adulții au bunul obicei de a întreba ”Dar ce ți-am făcut? Hai că nu te mănânc!”

Da, nu îl mănânci. Știu, și știe și el asta. Dar atunci lasă-l în pace!

Ce e intrigant e că, de fiecare dată, discuția continuă și eu sunt cea pusă la zid pentru că am un copil needucat pe motiv că nu știe să vorbească: ”Așa se răspunde?” „La ce?”, întreb de fiecare dată. „La ce faceți voi, DA, așa se răspunde.” Și să ziceți ”mersi” că nu vă întoarce și gesturile!

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa