Îmi aduc aminte cum ne dădeam coate atunci când eram copii și ne ținea bunica vreun discurs. Ne amuzam teribil când auzeam expresia ”pe vremuri…”. Într-un fel, devenise cumva marca poveștilor din timpuri despre care noi nici nu concepeam să fi existat vreodată. Ce? Voi ați reușit să vă imaginați, pe bune, cum bunicii au fost copii? O credeam pe bunica de fiecare dată când spunea povești cu ea copil, dar toata chestia asta, în mintea mea, avea o notă de fantastic. Bunica-fetiță mică mi se părea ceva de neconceput!
Așa am rămas eu cu impresia că a folosi expresia ”pe vremuri…” e un semn de bătrânețe. Nu vă mai zic câte eforturi am făcut până acum s-o evit. Singurele ocazii când o foloseam erau atunci când încercam s-o imit pe bunica: ”Maică, pe vremuri era altfel…”
Mergeam zilele trecute cu Victor prin parcul prin care și-a făcut bebelușia. Pe vremuri, ca să zic așa, am locuit lângă acel parc. Acum stăm departe, dar când mai ajungem în zonă, mai mult pentru mine, îl iau pe Victor la o tură de parc. Mi-e dor de aleile alea. Știu fiecare bancă pe care i-am schimbat scutecul, fiecare bancă pe care l-am alăptat. Practic, nu există bancă în parcul ăla de care să nu mă lege o amintire din frageda-mi mămicie.
De fiecare dată când mai mergem pe acolo, îi povestesc lui Victor cum era el când era bebeluș. De multe ori, mergem în mod special acolo pentru că i-am povestit cum hrăneam porumbeii. Avea vreo șase luni când am descoperit că îl amuză teribil porumbeii. Așa că am adus o jumătate de sac de grâu de la țară și căram cu mine mereu într-o pungă. Stăteam ore în șir acolo. Eu aruncam boabe de grâu și porumbeii zburau în fața căruciorului și coborau să mănânce. Ajunsesem chiar să le pun boabe de grâu la picioarele copilului. Pentru Victor era o distracție de nedescris. Era fascinat! Îi privea și râdea în hohote și știți și voi râsul ăla bebelușesc căruia nu îi poți rezista…
Ei bine, acum ne plimbam și vorbeam câte-n lună și-n stele, ca de obicei. Când am ajuns în zona porumbeilor, Victor, cu un glas pe care nu mi-a fost dat să i-l aud până acum mi-a zis:
– Aici veneam noi pe vremuri, mami, nu-i așa?
– Da, i-am zis.
Și am tăcut, picată în melancolie și gândindu-mă la cum a trecut timpul.
– Mami, de ce nu mai vorbești?
O, Doamne, numai de la expresia aia mi se trage! Eu n-o folosesc, dar să aud pe cineva cum o folosește și, mai ales, pe cineva de cinci ani, mai că mă zăpăcește.
Expresia asta folosită într-un context care mă implică și pe mine nu numai că mă face să mă simt bătrână, dar mă simt și mult mai bătrână din moment ce copilul meu vorbește despre ”pe vremurile” lui…
