Când l-am născut eu pe Victor, citisem destule despre skin-to-skin și, fără să cercetez, am fost convinsă că imediat după ce va ieși din mine, copilul la poposi PE MINE! Ei bine, socoteala de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea de la maternitate. Pe Victor l-am văzut pentru câteva secunde, în brațele unei asistente, după care a dispărut din sală. L-am revăzut două ore mai târziu, când mi-a fost adus în salon și pus la sân. Așa de bine s-a mulat pe mine și așa de bine s-a mulat pe sân, de parcă ar fi trăit deja o viață numai la sânul meu.
După ce am ajuns acasă, a început marea tăvăleală. Am încercat să-l pun în pat, dar după ce a fost nevoie să mă ridic eu din patul meu de două ori într-o jumătate de oră, am decis că e inuman. Așa că, de lene, l-am pus cu mine în pat, de unde n-a mai plecat nici până acum. Dormea pe pieptul meu, atunci când eram cu fața în sus, sau lipit de mine, când dormeam pe o parte. Alăptarea a fost un fel de bufet suedez. De multe ori, eu mă trezeam după ce el se conecta la sursa de hrană. Mai târziu, aveam să descopăr că această lene a mea a fost foarte sănătoasă pentru el. Acum are aproape cinci ani și până acum două nopți, programul nocturn decurgea la fel ca în primele luni de viață ale lui. Singura diferență era că acum nu mai sugea, dar dormeam la fel. Ba chiar nu îi era de ajuns să doarmă pe mine pur și simplu, trebuia să ne ridicăm bluzele și să avem cât mai multă suprafață cutanată în contact.
De la un timp, toată treaba asta a devenit destul de chinuitoare pentru mine. Spre dimineață, abia mai puteam să respir, dar nici nu l-aș fi dat la o parte de pe mine.
În fiecare seară mă gândeam că totul, poate, se datorează faptului că la naștere nu ne-am bucurat de asta. Mă speria gândul că poate va căuta toată viața ce n-a avut la atunci…
Acum două nopți, m-am trezit din senin. Simțeam că nu mai suport, că mi-e cald, că mă sufoc, că nu pot să respir. Regretam toate nopțile în care tolerasem chestia asta. Mi se părea că mi-am făcut-o cu mâna mea. Îmi aminteam de toate discuțiile cu prietenele mele, când le spuneam că eu nu sunt pregătită să dorm fără el, că MIE îmi place așa, că mor să-l simt pe mine, să-mi ceară să-i iau tălpile în palme, să respire pe gâtul meu… Nu e așa! Acum nu mai puteam. Am încercat să-l dau jos, dar s-a trezit și s-a așezat la loc ca o piesă de puzzle: Mai lasă-mă un pic! Nu acum!
L-am lăsat. Of, parcă a simțit că-l resping. De ce oare am făcut asta? De ce n-am mai putut să stau? De ce? De ce m-am lăsat influențată? Printre prietenele mele cu copii, eu sunt ultima care mai doarme cu copilul în pat. Mereu avem discuții pe tema asta, că e destul de mare, că trebuie să doarmă singur, că e băiat, că e prea mămos, că nu e bine. Ah, dacă ar fi știut cum dormim, de fapt…
După câteva minute, Victor s-a lăsat pe-o parte și a alunecat lângă mine.
– Gata, dar rămân lângă tine! Să stai liniștită că ești lângă mine și eu sunt lângă tine!
Și asta a fost. Ne-am luat în brațe și am adormit așa.
Următoarea seară, Victor a adormit lângă mine și nu pe mine. Dar îmi spune mereu că e lângă mine, că eu sunt lângă el, să stau liniștită, că el e fericit.
Și are dreptate să mă liniștească. Într-un fel, cred că eu eram cea nepregătită pentru asta. Îmi era greu doar fizic. În rest, mă simțeam mai bine ca niciodată cu el lipit de mine. Dar asta e, copiii cresc și părinții rămân mereu uimiți de cât de repede s-a întâmplat asta. Suntem atât de concentrați la început pe faptul că avem un copil mic, încât nici nu ne dăm seama când se face mare…