Jurnal de sarcină la a treia: „Am deja 35 de ani şi niciun semn că aş mai putea rămâne din nou însărcinată.”
Sunt din ce în ce mai multe clipele în care ne gândim serios să adoptăm un copilaş. Am deja 35 de ani şi niciun semn că aş mai putea rămâne din nou însărcinată. Dacă, totuşi, se întâmplă anul acesta, deşi nu mai cred, nu vreau să îmi mai fac nicio speranţă, la naştere aş avea deja 36 de ani, diferenţa între noul bebe şi ceilalţi doi copii pe care deja îi avem ar fi de doisprezece, respectiv opt ani. Fiecare an în plus ar mări şi mai mult distanţa dintre ei. Iar cu ideea asta chiar nu mă simt confortabil.
Mi-am dorit încă de la începutul căsniciei mulţi copii. Mulţi însemnând măcar trei. Am simţit nevoia să am ceva intim, ceva lipit adânc de mine de la omul pe care îl alesesem. Am vrut să îi dau la schimb o bucăţică din mine. Visam să avem o familie mare, în care mesele, peste ani, să fie pline şi vesele, aşa cum erau în copilăria noastră.
Am rămas însărcinată pentru prima oară la patru luni după nuntă şi am născut, într-o zi de primăvară, o mândreţe de băiat exact aşa cum îl visasem: bucăţică ruptă din tatăl lui! E mândria mea copilul ăsta: deja mai înalt decât mine, cu suflet cald şi disperat să cunoască cât mai multe. E partenerul meu preferat de discuţii, aprig şi inimos în tot.
Lui i-a urmat o fetiţă mică şi plăpândă, un balsam de fată care râde mereu, în ciuda etichetelor pe care, uneori şi niciodată acasă, le poartă. Fata asta ca o Degețică uimeşte şi astăzi medici şi cunoscuţi, prin faptul că a contrazis, şi continuă să o facă, orice diagnostic posibil pe care unii s-au grăbit să i-l pună. Ea e cea care ne-a învăţat să sperăm împotriva oricărei speranţe, să ne bucurăm de fiecare fir de viaţă.
Dincolo de asta, Degețica noastră a sădit în sufletul meu şi teamă; teama că orice alt copil pe care îl voi naşte va fi bolnav. Teamă că am un corp care îmi vrea răul. Un corp demn de ură şi cu care m-am împăcat după ani buni de ceartă, pe care am învăţat să îl iubesc târziu, bine că nu „prea” târziu.
La cinci ani de la naşterea Degețicăi ne-am luat inima în dinţi şi am decis să încercăm un bebe trei. Care a venit cu două liniuţe fix în ziua în care împlineam 33 de ani. A ales să stea cu noi numai primele şase săptămâni intrauterine… Un an mai târziu, o altă sarcină, terminată în şapte săptămâni, m-a pus față în faţă cu diagnosticul unei sarcini molare şi a avalanşei de frici şi cuvinte de nerostit pe care le aduce cu sine.
În ultimii doi ani am citit cam tot ce am avut puterea să citesc pe acest subiect. Am crezut şi respins pe rând diverse explicaţii pentru malformaţiile congenitale cu care s-a născut fetiţa noastră, pentru cele două sarcini pierdute ulterior. De la abordările psihanalitice, care m-au făcut să rememorez fiecare imagine cu părinţii mei şi care au scos din adâncul meu lucruri pe care le ascunsesem bine, până la genetică medicală. Am făcut chiar şi un curs de genetică! Am pendulat între varianta „corpul elimina ceea ce nu este compatibil cu viaţa” şi „frica nu îţi dă voie să duci o sarcină până la capăt şi o opreşte din evoluţie”. Am oscilat între a crede că este un act de iubire divină, care încearcă să mă protejeze de ceva dureros şi a simţi că Dumnezeu îmi vrea răul, în cel mai bun caz, sau că pur şi simplu nu mai exist pentru El, în cel mai rău caz.
Sunt din ce în ce mai multe clipele în care ne gândim serios să adoptăm un copilaş. Am deja 35 de ani şi niciun semn că aş mai putea rămâne din nou însărcinată după aceşti ultimi doi ani. Studiem Legea adopţiei, aducem în treacăt vorba în faţa băiatului nostru, a rudelor şi prietenilor. Încercam să ne facem curaj. Mereu şi mereu cuvântul ăsta! Curaj! Mi-aş dori să am măcar o săptămână de vacanţă în care să nu mai am nevoie de el, în care lucrurile să fie roz şi pufoase şi să nu necesite curaj. Absolut deloc!
Va urma!