Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 22

Ruxandra Mateescu
jurnal-de-sarcina-la-a-treia-totul-despre-mame

Jurnal de sarcină la a treia: „Atacurile de panică nu sunt o dovadă de slăbiciune de caracter, nu sunt specifice unei firi prea emotive sau toanelor femeieşti.”

Am avut nevoie de ani mulţi pentru a înţelege că atacurile de panică nu sunt o dovadă de slăbiciune de caracter. Că nu sunt specifice unei firi prea emotive sau toanelor femeieşti. Paisprezece ani şi multe mărturii ale celor ca mine m-au ajutat să înţeleg asta. Le-am citit cu foame pe fiecare în parte şi am plâns mult văzând că sunt „normală” şi că nu sunt singură.

Chiar dacă acum accept şi nu mă mai sperie într-atât anxietatea, asta nu înseamnă că atacurile de panică nu revin ori de câte ori stresul atinge cote înalte. Sau că am descoperit tratamentul minune. Am învăţat doar cum să le gestionez mai bine, aşa încât să nu mai ies complet epuizată dintr-o astfel de criză. Acum ştiu foarte bine ce a generat felul acesta de a reacţiona al creierului meu şi încerc să fiu blândă şi iubitoare cu el în astfel de momente. Nu e vina mea sau „a lui”, a psihicului meu, că a ales acest mod de a face faţă unei situaţii. Nu e vina nimănui. Este ceea ce este. Mă bucur că acum, paisprezece ani mai târziu, pot totuşi ieşi din casă atunci când o astfel de criză apare, că pot spune celor din jur „Lasă-mă o vreme, te rog, am un atac de panică, aştept să treacă”. Nu, nu te poţi opri la comandă, nu trece cu apă rece, nu e moft.

În afară nu se întâmplă mai nimic: fac duş, mă îmbrac, îmi pun în geantă ecografiile anterioare şi analizele, chem un taxi, urc scările spre cabinetul medicului, salut, zâmbesc, dau buletinul, iau buletinul, mă asez pe scaun în sala de aşteptare, scot căştile şi dau play: Keith Jarret – Concertul de Koln. Îmi fac un calcul – o oră şi unsprezece minute. Atât durează cele patru părţi. Nu am cum să aştept atât, doar am venit chiar puţin mai târziu faţă de ora la care am fost programată pentru ecografia morfofetală de cinci luni, tocmai pentru a avea situaţia sub control.

Înăuntru e furtuna: pe coaste mi se scurg picături reci; am dureri cumplite de burtă şi nu ştiu cât voi mai putea rezista până să încep să vărs; îmi pocneşte capul şi am o ameţeală cumplită care mă face să apăs bezmetic ecranul telefonului de câteva ori, intrând în diverse alte aplicaţii, până să pot da play concertului; am scăpat căştile din mâna de două ori, o dată am încercat să le îndes în gaura pentru încărcător. Încerc să mimez relaxarea, aşa că îmi întind picioarele într-un mod ciudat, fapt ce determină recepţionista să îmi spună cu blândeţe: „Dacă vă este rău şi doriţi să vă întindeţi, avem un pat alături.” „Mulţumesc”, îi răspund şi încerc să mă aşez într-o poziţie ceva mai acceptabilă social.

Între timp iese şi doctorul din cabinet, ne salutăm, realizez că vorbesc cumplit de tare, râd cumplit de tare, inima îmi bate cumplit de tare. Mimăm un dialog politicos, de sală de aşteptare: „Câte săptămâni sunt, şaisprezece?” „Douăzeci şi două”, îi răspund, el intră înapoi în cabinet, consultaţia mamei dinaintea mea se prelungeşte cumplit de mult, bebeluşul ei nu vrea să stea în poziţia adecvată pentru ecografie şi măsurători, mie îmi ciocăneşte în cap vocea medicului – „şaisprezece săptămâni”. Ce a vrut să spună? Am burta prea mică? Asta trebuie să fie, el are ochiul format, nu arăt a gravidă în cinci luni, e limpede, copilul e prea mic, are o problemă, la Degeţica tot acum, la morfofetala de cinci luni ni s-a spus că are malformaţii cardiace şi ceva pe la stomac, că va fi nevoie de operaţie, că e grav, că poate nu va trăi, că… că…

Încerc să respir adânc, am nevoie de aer. Nu mă pot abţine să fac ceea ce ştiu că nu are niciun efect în situaţia asta, adică să gândesc pozitiv, raţional. Îmi spun că nu am niciun motiv de îngrijorare, sarcina cu Degeţica nu e cea de acum, sarcina aceasta e bine, bebeluşa mişcă aşa cum Olga nu a făcut-o vreodată, au trecut şapte ani, geneticienii spun că nu avem motive de îngrijorare, ginecologii la fel – până acum. Intru la toaletă, mai am doar blush, sânge în buze nu, tremur, dărâm pe gresie suportul metalic pentru hârtie igienică, producând un zgomot cumplit în liniştea cabinetului. Tremur şi mai tare, mă simt ca un copil care a făcut o prostie, nu reuşesc să îl pun la loc, îl abandonez pe chiuvetă şi ies.

În cabinet nu ne mai spunem nimic, formulele de politeţe le bifasem deja, mă întind, medicul începe ecografia, mă cunoaşte bine, ştie ce mă sperie, îmi vine să îl îmbrăţişez pentru asta, pentru că e om, pentru că îmi vorbeşte des cât simt nevoia, „capul e bine”, „inima e bine”, vorbele pe care mi le-a spus şi în urmă cu două luni, „şi uite şi rinichii”, „toate degetele, poziţia femurului”, aş vrea să plâng, mă ia o linişte şi îl las să facă şi celelalte măsurători mai puţin importante pentru panica mea, îmi revin în minte imagini din adolescenţă şi mă relaxez aproape de tot. A trecut şi furtuna asta.

La sfârşitul consultului, medicul îmi spune că e normal să mă tem având în vedera sarcina trecută. dar că îmi va răspunde mereu la orice întrebare şi că pot veni la ecografie ori de câte ori mă ia teama. Cobor treptele şi ies în stradă. Aştept autobuzul şi mă bucur de frigul care îmi reaşează gândurile în linişte. Douăzeci şi două de săptămâni, nu şaisprezece!

Va urma!

Dacă ați pierdut vreun episod al Jurnalului de sarcină la a treia, am făcut o listă mai jos cu cele mai recente episoade:

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 21

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 20

Jurnal de sarcină la a treia: Săptamâna 19

Jurnal de sarcină la a treia: Săptamâna 18

Jurnal de sarcină la a treia: Săptamâna 17

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 16

Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 15

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa