Jurnal de sarcină la a treia: „E seara de 1 iunie, seara zilei în care mi-am dorit sa nasc. Încă puțin și ne ținem în brațe, Ana mică!”
E bine. E biiiine!…
„Capul e bine, inima bine. Uite rinichii, uite şi coloana. E bine.”
E linişte înăuntru. E linişte şi afară, în pătuţul prea mare pentru o bebeluşă de numai 48 de centimetri. O biluţă caldă şi grăsună. Miroase a mirosul ăla de nu se poate descrie, a lapte dar şi a ceva ce numai sufletul își amintește atunci când ni se nasc şi nouă copiii: a Rai, a mamă, a linişte.
E bine. E uşor. E linişte şi miroase a tei. Singurele cuvinte care îmi plutesc în minte: „capul e bine.”
***
Şi le spun „pa, pa!” şi mă uit după ei pe balcon. Le fac cu mâna şi confirm din cap ceea ce deja stabilisem între noi încă de acum câteva săptămâni: „dacă se întâmplă, te sun imediat. Sau chem salvarea.” Maternitatea e la numai două străzi de casa noastră, dar străzi cu sens unic şi trafic intens la orele de vârf. „Ajung şi pe jos”, glumesc cu prietenii. E fix ziua în care mi-am dorit să nasc, una peste termenul stabilit de ecograf, ziua de care mă leagă două plecări din lumea asta: a unuia pe care l-am iubit mult, a altuia pe care nu am apucat să îl văd. Şi mi-aş dori să fie azi, să „închid un cerc”, cum spune prietena mea dragă, Raluca, să pun stop la ceva, să fie ca o treaptă pe care să mă sui puţin mai sus, acolo unde miroase a tei şi a începuturi.
Dar nu am niciun semn că ar fi azi… Spun „pa, pa!” peste balcon şi mă gândesc că, în mod obişnuit, eu am născut numai dimineaţa, după ceva ce a semănat a travaliu în timpul nopţii, naşteri uşoare şi foarte rapide, ce au durat numai două, respectiv trei ore. Dar astăzi nu am niciun semn că s-ar întâmpla ceva şi asta mă întristează.
Nu mai pot, aş vrea să se termine, nu mă mai pot mişca, am picioarele tot amorţite, totul îmi pare greu, nervii îmi sunt întinşi şi sunt epuizată de aşteptarea unui deznodământ. „Fie ce-o fi, numai să se termine odată şi să ştiu! Să ştiu dacă am un copil sănătos sau…” plângeam azi noapte pe la trei. Degeaba îmi tot spunea omul meu că se va termina curând şi va fi bine. Cine să îl creadă, când îi vedeam clar încordarea în ochi şi parcă şi spaima şi mila, totodată. Şi toate la un loc mă enervau cumplit.
Spun „pa, pa!” şi mă aşez pe pat, să termin al miilea episod dintr-un serial cu medici, dar îmi dau seama că e mai înţelept să merg la baie încă o dată, să nu fiu nevoită să mă ridic de încă două ori între timp. Şi merg gâfâind spre toaletă şi văd sângele şi simt că paralizez. Nu am nicio durere, nimic, nu-s udă, apa nu mi s-a rupt. Dacă bebe nu e bine?… Încerc să monitorizez mişcările fetale. Aiurea! Sunt în panică, nu mai simt nimic de la gât în jos.
Fac duş, pun în bagaj ce mai e nevoie, îmi sun o prietenă să mă ducă la spital. Mă hotărăsc că mai bine să fiu singură, fără soţ şi copii, nu vreau să îi panichez pe toţi ai mei şi să îi întorc din drum. Simt că următoarele ore îmi aparţin numai mie, tot ce va urma ține de mine, bebeluşă şi de medic. Trebuie să mă adun şi să duc la bun sfârşit naşterea asta. Fie ce-o fi! îmi spun.
Mă simt totuşi liniştită şi „adunată”. Trag pe mine un tricou, îmi fac o ultimă poză în oglindă, constat că tricoul e ud de transpiraţie până spre coaste… Liniştită, ce glumă bună! Ah, doctorul, am uitat să îmi sun doctorul! Îi povestesc, încerc să fiu relaxată: „ştii, nu mi s-a rupt apa, nu am dureri, aş putea să mai stau…” Dar nu, omul ăsta e limpede la cap, mă cheamă, şi încă rapid, la maternitate. Cele două străzi sunt lungi, îmi e sete.
Şi aştept internarea, constat că degeaba ai medic bun, că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii, adică tot ce e sub el, adică tot personalul ăla buimac de la triajul pacienţilor, întocmitul fiselor, „schimbă-te”, „nu te schimbă, cine ţi-a spus să o faci?” şi tot aşa. „Asta e, măcar să dureze puţin.” Mă hotărâsem până la urmă pentru o maternitate de stat, nu m-am îndurat de banii pe care i-aş fi dat la una particulară, mă tot gândeam la copiii de acasă, nişte mii de lei în plus nu-s de colo pentru o vară lungă, în care vor avea nevoie de ieşiri, de vacanţe, de haine. Îmi spusesem că pot înghiţi nişte lucruri mai puţin plăcute şi specifice spitalelor de stat, doar mai trecusem de două ori prin ele. „Trei zile nu am să mor, medicul meu e cel mai bun, echipa de le neonatologie e bună, voi duce copiii la mare de banii ăia salvaţi.”
***
Sunt în travaliu de patru ore, nu reuşesc să mă dilat, am col spastic, mă doare cumplit, smulg muşamaua scorojită ce îmbracă salteaua patului, zgârii pereţii cu unghiile fix în cel mai murdar loc, cel din dreptul braţului, cel pe care l-au mai zgâriat şi pe care s-au mai sprijinit alte şi alte mâini de mame, mâini ce aşteaptă să se termine durerile şi să îşi ţină copiii în braţe. Nu înţeleg ce mi se întâmplă, mă aşteptam la o naştere la fel de rapidă şi uşoară precum primele două. De trei ore am contracţii cumplit de lungi şi de dureroase cam la două minute, contracţii ce ţin aproape jumătate de minut şi care mă sleiesc de puteri. Nu simt capul bebeluşei coborât, moaşa îmi confirmă ceea ce instinctul şi experienţa mi-o spun: membranele tot intacte, aceeaşi şase centimetri dilataţie, bebe încă nu e acolo, jos.
Realizez că tot ce va urma ţine numai de mine şi de corpul meu. Realizez că frica, monstrul ăsta ce m-a ţinut paralizată toată sarcina, îmi complică naşterea. Încerc să îmi adun la un loc toată credinţa, toată încrederea în medicul meu. Îmi spun că am de partea mea un corp care ştie ce face, pe Cineva care m-a ajutat să ajung până aici cu sarcina şi un doctor foarte bun. Abia aşa reuşesc să mă liniştesc şi să încep să împing odată cu fiecare contracţie. Simt cum bebe coboară. E seara de 1 iunie, seara zilei în care mi-am dorit sa nasc. Încă puțin și ne ținem în brațe, Ana mică!
***
Dragă Ana mică,
Cum ţi-am putea mulţumi că ne-ai ales pe noi să îţi fim familie, că după mulţi ani ne-ai adus o bucurie atât de mare? Că dintre toţi frăţiorii tăi care au stat la mine în burtă numai câteva săptămâni tu ai avut cel mai mare curaj şi ai rămas până la capăt. Ştii tu oare ce bucurie ai adus în casa asta? Ştii tu că nu i-am mai văzut ochii ăştia tatălui tău de mulţi, mulţi ani? Că fratele tău mai mare parcă merge cu pas mai uşor de când eşti tu în casă? De-ai ştii cât de mult s-a temut pentru tine! Ştii tu cu cât drag şi câtă emoţie te-a aşteptat Degeţica?
Te-am cerut de la Dumnezeu în fiecare zi în ultimii patru ani. Şi până la urmă, ai venit. Cum ţi-aş putea mulţumi pentru aşa cadou?
Şi mai ştii tu, Ana mică, ce mutriţă turtită aveai când asistenta mi te-a dat? Erai supărată tare iar eu te-am tot sărutat pe nas, pe ochi şi pe guriţă şi erai încă toată albă de vernix şi miroseai că Raiul! Te-ai liniştit dintr-odată. Atunci m-am simţit magică!
Dragă Ana mică, vei fi mare când vei citi Jurnalul ăsta. E cadoul meu pentru tine. Şi poate că îl vei reciti din nou când vei fi şi tu, la rândul tău, însărcinată. Şi aş vrea mult ca atunci să fiu încă lângă tine, să mă bucur de fericirea ta, să te strâng în braţe ca acum şi să recitim împreună episodul 1 şi 2 şi 3 şi…
Te iubim mult! Să nu uiţi asta niciodată!
