Jurnal de sarcină la a treia: „Un ceva moale, călduţ şi umed mi-a fost pus pe piept… Senzaţia asta nu am să o pot uita toată viaţa!”
Am poala plină de corcoduşe verzi şi flori de salcâm. Le mâncăm cu poftă, mai mult noi, părinţii. Copiii încearcă acreala cu mutre strâmbe şi răsuciri nărăvaşe din cap; se uită că la doi adulţi care şi-au pierdut minţile atunci când îi îmbiem cu florile parfumate, deşi aş spune că, mai degrabă, tocmai ne-am regăsit mintea şi sufletul de demult, pierdute printre zilele de oameni mari. Stăm sub salcâmi parfumaţi şi râdem, ne înfruptam din amintiri ale copilăriei şi ne dorim cu disperare ca şi copiii noştri să aibă parte de unele cel puţin la fel de frumoase. „Hai, încercaţi, e dulce şi parfumată”, le spun şi le întind ciorchinele de flori. Petru ia un clopoţel alb, din politeţe. Degeţica nu se lasă convinsă deloc. Ea ştie bine regula învăţată în ani şi ani – „Nu băgăm în gură frunze şi flori”, aşa încât nu insist. În cazul ei o astfel de abatere de la regulă prăvăleşte la vale un întreg arsenal de comportamente nepotrivite sau care îi pot face rău.
Suntem în locul nostru prefera din afara oraşului, cel în care fugim în weekenduri, acolo unde ne ducem copiii când ne dorim cu disperare să le povestim de tot ce ne era nouă drag pe lume când eram copii. Ne uităm după păsări, observăm gâze şi plante, ne lungim în iarbă, vânăm lucruri bune de mâncat prin copaci sau măcar pe scaunele proptite pe marginea drumului în satele prin care trecem.
Îmi plimb burtoiul imens printre ierburi deja înalte şi încerc să mă bucur cât mai mult de ieşirile astea. Din păcate, obosesc prea repede şi devin curând nesuferită. Vreau acasă, întinsă în pat, dar vreau şi aici, la soare verde. Îmi e teamă de ultimele săptămâni de sarcină, cele care au mai rămas; mă tem că de acum voi sta şi mai mult cantonată între patru pereţi. Nici primele săptămâni după naştere nu îmi vor oferi libertatea mişcării de care îmi e atât de dor, o ştiu prea bine. Măcar voi putea să dorm pe burtă din nou ori să mă mişc mai în voie. Abia aştept!
Nimic nu mă face să mă simt „o mamă bună” mai mult decât ieşirile astea în afara oraşelor, excursii în propria copilărie. Nu mă interesează acum să le dau copiilor mei cele mai academice cursuri, cele mai medaliate competiţii, cele mai mari note în teze. Vreau să le pun în sac cele mai frumoase amintiri cu noi şi cu prietenii lor, vreau să le arăt locuri şi lucruri la care să se poată întoarce atunci când le va fi greu pe lume. Pentru că le va fi şi greu… Restul își pot lua și singuri.
E weekend şi e soare şi tocmai am mâncat primele cireşe din an. „La vremea cireşelor vine bebeluşa”, îmi amintesc că am notat în Jurnal, de curând. Mai e puţin de acum. Şi gândul îmi zboară la alte cireşe, dintr-un alt mai, la fel de ploios, din urmă cu doisprezece ani. Turna cu găleata încă de cu seara, în casă era răcoare şi întuneric atunci când m-a trezit ceasul. Am vrut să cobor din pat, să pun cafeaua la fiert pentru Vlad. M-am trezit udă pe picioare. Şi nici măcar nu ştiam ce mi se întâmplase. Mă gândeam că bebe mă apăsase mai tare pe vezică şi mă scăpasem pe mine. Citisem în reviste şi cărţi că înainte de a ţi se rupe membranele trebuie să pierzi dopul gelatinos ce închide colul, ori eu nu pierdusem nimic încă… Am sunat-o atunci pe cea mai bună prietenă, o fată la fel de tânără ca şi mine, mamă de numai câteva luni. Îi povestesc ce mi s-a întâmplat. Ea mă întreabă: „Ai contracţii?” „Nu chiar, nişte dureri surde mai mult, le-am avut toată noaptea.” Intru totuşi la duş, cu vorbele ei liniştitoare în gând: „Fii atentă la cât sunt de dese şi apoi mergi spre maternitate.” Draga de ea! Noroc cu maică-sa, femeie trecută prin multe, care a pus mâna pe telefon şi m-a expediat ramburs la spital, altminteri năşteam acasă. Am ajuns pe masa de naşteri cu dilataţie de opt centimetri, am născut în jumătate de oră.
Un ceva moale, călduţ şi umed mi-a fost pus pe piept… Senzaţia asta nu am să o pot uita toată viaţa! Era atât de cald! Şi mare! Mă aşteptasem la ceva minuscul, în schimb ţineam în braţe un băieţel în toată regula, de aproape patru kilograme, cu toate cele la locul lor, cu mânuţe şi picioare şi cap şi nişte arcade proeminente, pe care ani şi ani la rând le voi vedea înroşindu-se la fiecare plâns, exact ca atunci, în primele noastre minute împreună.
Atunci încăpea la pieptul meu, astăzi mă depăşeşte cu un cap în înălţime, îşi cumpără pantofi de la adulţi şi, de la o vreme încoace, pare că el are mai multă grijă de mine decât eu de el, pare că nu mai e atât de băieţel cât bărbat… şi mi se strânge sufletul. Îl vreau iar mic, o vreau pe bebeluşa asta la mine în braţe mai curând, îi vreau pe toţi trei lipiţi de mine mereu şi mereu şi mereu, să ştiu că niciun rău nu îi atinge.
Vremea cireşelor e aici, totul e gata, aşteptăm…
Dacă ați pierdut vreun episod al Jurnalului de sarcină la a treia, am făcut o listă mai jos cu cele mai recente episoade:
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 36
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 35
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 34
Jurnal de sarcină la a treia: Săptămâna 33
