Jurnal de sarcină la a treia: Saptămâna 34

Jurnal de sarcină la a treia: „La camera de gardă, într-o marţi noapte.  Am plecat după două ore în care am simţit contracţii pelviene.”

„Parcă am fi nişte soldaţi în tranşee”, mi-a spus. „Suntem epuizaţi psihic. Stăm de opt luni în alertă, dorindu-ne să fie bine.” E bine să auzi pe altcineva punând în cuvinte ceea ce tu numai în gând ai curajul să recunoşti. Am fost certată de prea multe ori în timpul sarcinii că sunt prea pesimistă, că mă gândesc numai la rău, că nu mă plimb destul, că stau prea mult întinsă, că… Eu zic că ne-am descurcat onorabil. Acum râdem. Dar atunci, la ultima naştere, am fost singuri într-o altă lume. Ne temem de multe acum pentru că am trăit multe şi am văzut şi mai multe.

La şase luni, Degeţica mânca 40 de mililitri de lapte. La un an şi jumătate învăţa să meargă de-a buşilea. La opt ani, nu vorbeşte, nu scrie, nu citeşte. Ne-am descurcat onorabil în toate cele treizeci şi patru de saptămâni de sarcină, chiar dacă suntem epuizaţi psihic şi ne dorim să se termine mai curând, să o putem ţine în braţe pe bebeluşa Ana, să îi simţim mirosul şi gângurelile şi ochişorii care ne caută printre umbrele pe care abia le desluşeşte la început. Ne e dor de ea ca de ceva visat îndelung.

Bebe creşte, deşi primesc deseori remarci despre „cât de mică e burta mea.” Am încetat demult să mă mai „scuz”, spunând că şi la prima sarcină a fost tot atât, dar că am născut un copil de aproape patru kilograme. Sunt irascibilă. Poate şi din cauza hormonilor, care au luat-o iar pe culmi, dându-mi greţuri ca în primul semestru. Sau pentru că nu dorm decât câteva ore pe noapte, şi acelea întrerupte de trei, patru drumuri la toaletă. Picioarele îmi sunt amorţite, la fel şi mâna dreaptă. Simt furnicături şi îmi zvâcnesc necontrolat ori de cât ori încerc să adorm. Acest sindrom al picioarelor neliniştite, pe care îl cunosc atât de bine de la celelalte două sarcini! Ştiam că va apărea, prieten vechi, după luna a şaptea de sarcină şi, iată-ne: ne petrecem nopţile împreună, din nou. Plimbările în miez de noapte sunt singurul remediu. Aşa încât peste zi adorm oriunde mă aşez. Trimestrul întâi de sarcină, bine ai revenit!…

***

La camera de gardă, într-o marţi noapte. Copiii sunt singuri acasă, treji, ne aşteaptă. Am plecat după două ore în care am simţit contracţii pelviene şi în care nu mi-am putut linişti nicicum pulsul, ameţelile şi durerea de cap. Pe hol aşteaptă o familie numeroasă; miros cu toţii a parfum bun. La spital, e lucru ştiut: te duci curat şi parfumat dacă vrei să fii tratat cu respect. În camera asistentelor miroase a ceapă. Îmi e greaţă.

„Aţi făcut efort astăzi?”

„Nu foarte tare… Am aşteptat la medicul de familie două ore, dar mai mult pe scaun… am aspirat puţin şi cam atât”, zic în timp ce mi se ia tensiunea.

„Treisprezece cu opt”

„… dar dimineaţa aveam noua…”

Aflu că abia ce trece peste paisprezece implică riscuri, că am colul închis, dar că bebeluşa mea e foarte coborâtă şi apasă pe nu ştiu ce. De aici probabil şi tensiunea, sigur şi contracţiile pelviene. Nu ştiu cât este de coborâtă, ştiu însă sigur că e măricică, de vreme ce capuțul ei e foarte jos şi picioruşele îmi sunt în stomac.

Ajungem acasă pe la miezul nopţii. Copiii ne aşteptau, sunt veseli dar şi emotionati – credeau că nasc. Eu însă aveam o singură grija – nu apucasem să mă spăl pe par după ce gătisem de prânz. Cum aş fi stat eu în spital atâtea zile nespălata?! Ei râd de mine şi de grijile mele mărunte. Terminăm ziua, de fapt noaptea, vorbind cu fratele meu de peste mări şi tari. Adormim cu toţii mai liniştiţi, pe două continente, acum că ştim sigur că avem colul închis.

***

Am început să aşez în dulap hăinuţele bebeluşei, toate cele moştenite de la fraţii săi mai mari (încă nu mă pot obişnui cu ierarhia asta, mai ales cu Degeţica în rol de soră mai mare). Am scos din „arhivă” două scutece ce au fost ale mele, lucrate de bunica mea, devenite mai apoi ale fratelui meu. În ele mi-am învelit şi eu cei doi copii. Sunt intacte.

Îmi trec prin mână cele două costumașe „de maternitate” ale lui Petru, astăzi adolescent. O şepcuţă verde în care l-am purtat o vară întreagă îmi aduce în ochi primele mele luni de mamă, din primul meu an de soţie. Şi mai multe hăinuţe sunt rămase de la Degeţica. I le arăt pe fiecare în parte, explicându-i că au fost ale ei, că era micuţă cât să încapă în costumaşul moale pe care ea acum îl alintă cu drag. Ştie bine că le pregătim pentru „bebe Ana”, pe care de la o vreme o strigă fix în cuvintele astea, o îmbrăţişează prin burta mea, pentru ca în secunda următoare să ceară îmbrăţişări numai pentru ea, alinturi şi joacă, pe care le reclamă cu autoritate şi gelozie.

Nu mai e mult.

Dacă ați pierdut vreun episod al Jurnalului de sarcină la a treia, am făcut o listă mai jos cu cele mai recente episoade:

Jurnal de sarcină la treia: Saptămâna 33