Jurnal de sarcină la a treia: „Îmi este rău aproape tot timpul, hormonii de sarcină mă sedează, aşa că peste zi adorm instantaneu, oriunde.”
Nu îmi plac dimineţile, iar asta nu mai e un secret pentru nimeni. Cei care mă cunosc ştiu bine că, deşi sunt nevoită să mă scol la 6. 30 în fiecare dimineaţă (bine, recunosc, 6.45, 7.05, ok, 7.15!) nu pot obţine două fraze coerente din partea mea înainte de ora zece şi două cafele. Îmi plac răsăriturile, cele cu croissant cu gem şi ceşti de cafea aburindă numai în pozele de pe Pinterest. În visele mele cele mai dulci, îmi beau cafeaua în mijlocul unui pat plin de perne moi, undeva până spre miezul zilei, citind. Şi tot în visele mele beau cafea. Dacă eşti gravidă, viaţă funcţionează după principiul „Ce nu îţi interzice doctorul îţi interzic prietenele atotştiutoare. Şi dacă încă îţi mai rămâne ceva de care te poţi bucura, îți face greață.” Până nu mai rămâi decât o umbră încercănată, dezlânată şi insomniacă…
Îmi este rău aproape tot timpul, hormonii de sarcină mă sedează, aşa că peste zi adorm instantaneu, oriunde. Singura încăpere în care nu am reuşit să aţipesc, până acum, este baia. În rest, nici măcar nu am nevoie să stau jos neapărat. Zilele trecute am aţipit în picioare, cu capul sprijinit de frigider.
Pe cât de adormită sunt ziua, pe atât de insomniacă devin noaptea. La trei dimineaţa e linişte în casă, gălăgie de pisici şi pescăruşi afară. Pentru că mă foiesc în pat destul de mult, de câteva zile m-am mutat singură, în sufragerie, între cele două dormitoare, aşa încât îi aud pe fiecare dintre ai mei cum respiră prin somn; mai agitat, mai senin, mai sforăit. Îmi fac liste mentale cu picături de apă de mare, ceaiuri şi uleiuri volatile pentru dimineaţă, deşi ştiu bine că le voi pierde în mahmureala răului de peste zi. Îmi amintesc de operaţia de polipi a lui Petru, de la patru ani, când eram tot însărcinată şi de poezia pe care a avut-o de învăţat săptămâna trecută:
Şi canapeaua roşie de pluș,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc…
E linişte. Odată ştiam cum duduie o sobă.
Somnul omului meu e greu, ca o trudă pe care o poţi auzi de departe. Ziua e tatăl a doi copii sănătoşi şi veseli, pentru care îşi face planuri, ca orice bărbat tânăr care îşi vede urmaşii crescând. Nopţile sunt bătăliile lui, de parcă ar sta față în faţă cu „celălalt”, tatăl unei fete ce nu va vorbi, nu va merge la şcoală, nu va fi mireasă, şi pe care încearcă să îl convingă să nu îşi ia câmpii.
Din când în când Degețica geme şi vorbeşte nedesluşit prin somn. Prima oară când i-am auzit glasul aşa a fost la câteva zile după ce am venit acasă. Dormea pe canapeaua din vechiul nostru apartament. Era atât de mică! Mică de tot, îmbrăcată într-un body roşu, cu o broscuţă verde pe piept. Dormea pe burtă, aşa cum o face şi acum, poziţia ei preferată de dintotdeauna. La externare, într-un sfârşit de iulie călduros, asistenta care trebuia să o îmbrace pentru prima ei ieşire în lume i-a spus: „Hei, ia să vedem cu ce te găteşte mama, că doar o prinţesă are de acum!” M-am simţit atât de prost! Nu îi alesesem nimic special, doar un body, o căciuliţă şi cel mai banal costumaş din lume… Nu am avut putere să îi răspund nimic. Aş fi vrut să mă scuz, să îi spun că nu am avut putere sau curaj să o fac, să îi explic că toţi medicii mi-au spus că nu va trăi foarte mult, că va avea nevoie de operaţii şi că numai la hăinuţe nu m-am mai putut gândi. Am tăcut şi mi-am înghiţit lacrimile. Avea atât de puţine hăinuţe cumpărate!
Lipsa glasului ei ne-a făcut să eliminăm din vocabular aproape de tot fraza „Mai taci, vorbeşti non stop!” pe care i-o spuneam atât de des băiatului meu cel mare. Vorbăreţ, sfătos, în continuă mişcare fizică şi orală, Petru a devenit dublul Olgăi în ceea ce priveşte cuvintele pe care am fi vrut să le auzim de la amândoi copiii noştri. Ne înfruptăm din plin din cuvinte copilăreşti, chiar dacă ele vin numai de la unul dintre ei. Am învăţat să le iubim şi să nu ni se mai pară multe şi obositoare. Am învăţat că sunt un cadou.
Primele ei „cuvinte”. Glasul ei prin somn – uuu, u, uuuu… Am zâmbit unul către altul: „Aşa va suna vocea ei când va începe să vorbească”. Vorbe spuse de părinţi speriaţi, vorbe cu care ne încurajăm ca nebunii. La aproape opt ani de la momentul ăla, tot nu vorbeşte. Dar îi putem auzi glasul de multe ori pe zi. Cuvintele i se învălmăşesc nedesluşit în căpşorul mic şi nu vor să iasă coerent, deşi le cunoaşte pe toate.
În nopţile mele de insomnie gestantă o pândesc sperând, magic, că în somn va spune propoziţii clare.
Va urma!
