În campania de conștientizare privind depresia mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă experiență despre depresia postnatală, trimisă de o cititoare care vorbește despre cât de copleșită și dezamăgită a fost după naștere, când soțul, familia și prietenii au tratat-o cu răceală și nu i-au oferit sprijinul de care ar fi avut nevoie. Redăm integral această poveste de depresie postnatală, așa cum a fost scrisă de mămică:
„Sunt medic și mămica unui băiețel de 1 an și o lună. Am crezut că am trecut prin tot ce poate fi mai greu până să îl nasc. Am crezut că nu este nimic mai greu decât facultatea de medicină, examenul de rezidențiat, cariera de medic. Și m-am înșelat. L-am născut și eram sigură că știu cu ce se mănâncă, doar vedeam la rude și prieteni. Au venit nopțile nedormite și zilele în care simțeam că sunt doar un zombie. Mă ridicam cu greu din pat, în dureri de tot felul, mai rău ca la o gripă, care au ținut cam 6 luni în modul acut și încă vreo 3-4 în modul cronic.
Soțul meu nu a primit afecțiune de la mama lui. Cum să știe să o ofere?
Mă simțeam amorțită fizic și psihic. Era cea mai lungă „gripă” din viața mea. Dureri musculare, dureri de cap și stare de epuizare. Ceea ce m-a copleșit însă cel mai tare a fost sentimentul de neputință. Nu reușeam să îmi culeg mușchii din pat și să mă ridic. Nu reușeam să zâmbesc cu adevărat, așa cum făceam înainte. Nu puteam să îi ofer bebelușului momentele de veselie.
Dacă ma întrebați care a fost cauza, în minte răspund ceva, iar verbal altceva. Cu siguranța a fost terenul post-partum, hormoni, dar ceea ce a prelungit și a acutizat a fost atitudinea soțului. Este ceea ce simt. L-am simțit total nepregătit și casant. Probabil el nu a înțeles că nu voi fi așa mereu. Așa prăbușită. Era frustrat și furios. Casa nu mai era lună, eu nu mai eram doctorița de altă dată, mai veneam și cu cereri de genul: adu-mi crema, pampersul, siropul de colici. Dădea ochii peste cap și ma întreba: Acum?
Nu mă miră neapărat atitudinea lui. Nu a primit parte de iubire din partea mamei lui, care nu l-a susținut niciodată, nu îl caută niciodată, cred că nici nu îl iubește. Cum să știe el să ofere afecțiune dacă nu i s-a insuflat asta de către propria mamă?
Am primit răceală și critici
Acum, abia ma trezesc la realitate. Ma așteptăm sa îmi fie aproape mai toți ce ma înconjoară. Dar m-au dezamăgit soțul, soacra, unii prieteni și chiar mama. Nici nu mai am cuvintele necesare să spun ce m-a deranjat, dar sunt trista. Am avut nevoie de multe ori de o cană de apă dăruită cu bunătate, de o ciorbă la pachet sau de un duș făcut în tihnă. Am primit răceală și critici. Cred că cei din jur nu au primit nici ei încât să știe să arate afecțiune.
Eu am fost un copil iubit, alintat, dar niciodată sfătuit. Am fost ajutată cu ceea ce au crezut alții că am nevoie. Când am solicitat ajutorul dorit, mi s-a oferit altceva, ceea ce credeau ei că am nevoie. Și aici mă refer la mama. Aveți grijă de mămici! Întrebați-le de ce au nevoie și dăruiți-le răbdare, blândețe și o mână de ajutor pentru curățenie și mâncare, și, dacă ele doresc, petreceți timp și cu bebelușul, câte puțin la început, apoi tot mai mult.
Relația mea cu băiețelul nu a fost de la început una ca în filme. La prima întâlnire, l-am analizat, parcă nu îmi aparținea 100%. Deja din ziua a doua am început să îl iubesc. În fiecare zi tot mai mult. Singurul regret este că nu am putut să îi zâmbesc mai des, dar am fost trup și suflet pentru el. Relația noastră este minunată acum. Abia aștept să îi povestesc când va fi mare. Sunt convinsă că va fi un soț și un tată minunat”.
Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!
Dacă ți s-a părut interesantă această poveste de depresie postnatală, te invităm să citești și:
- Lipsa de implicare a tatălui și depresia postnatală. „Nu se trezea niciodată să hrănească fetița și îmi spunea că sunt grasă”
- „Credeam că depresia mamei este o născocire de lăuză, medicii m-au făcut să o simt din plin”
- Poveste de depresie postnatală. „Am slăbit 28 de kg. Sunt obosită, nemâncată, nespălată și nu vreau să mai fiu aici”
- Lupta mea cu depresia. Aveam impresia că sunt arestată la domiciliu, inutilă și lipsită de orice ajutor
- Cum am ieșit învingătoare din bătălia cu depresia de după naștere. Cele mai grele 3 săptămâni
- Depresia posnatală nu e doar tristețe. Poveștile a trei mame
- Semnele depresiei postnatale. Cum pot trata această problemă
- Depresia perverteşte realitatea, o distorsionează, dar încet-încet se va vedea luminiţa de la capătul tunelului
