În campania de conștientizare privind depresia mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă poveste, a unei cititoare care a reușit să depășească depresia postpartum și să-și regăsească echilibrul atunci când s-a văzut nevoită să se ocupe de copil cu ajutorul exclusiv al soțului, fără sprijinul celor din jur și fără sfaturile lor, care o debusolaseră complet. Redăm mai jos mărturia completă a mămicii:
„Tind să cred că „prietenia” mea cu depresia a început încă din perioada prenatală, când am realizat că poveștile și filmele în care viitoarele mame pluteau pe un norișor și emanau bunăstare nu sunt în totalitate adevărate și nu aveau să mă descrie și pe mine. Sarcina a decurs fără complicații, dar cu multe transformări fizice și psihice pe care nu am știut cum să le gestionez.
Nu știam ce și pe cine să ascult
Am născut prin cezariană o minune de fetiță și am fost înconjurată de oameni frumoși în maternitate, care mă ajutau ori de câte ori simțeam nevoia, așa că pe perioada spitalizării nu am bănuit ce avea să vină. Odată ajunsă acasă, a urmat o lună de chin. Acasă mă așteptau deja mama, venită de departe și dornică să mă ajute, soacra, cumnata, mătuși, verișoare și nași, toți curioși să cunoască noul membru al familiei.
Au urmat sfaturi după sfaturi, mai moderne sau nu, unele le contraziceau pe celelalte, altele mi se păreau absurde, astfel încât nu știam ce să ascult, cum să procedez, ce este bine pentru copilul meu, ce îmi doresc pentru el și ce caut eu în rolul de mamă când habar nu am „cum se face”.
Presiunea alăptării mi-a sporit depresia
Simțeam continuu o durere fizică și psihică, amplificată de presiunea pusă pe mine de toți cei din jur. Mă simțeam din ce în ce mai rău; aveam dureri groaznice de cap după anestezie și din cauza aceasta nu puteam să țin fetița prea mult în brațe, nu puteam să o liniștesc când plângea, nu puteam să o alăptez corespunzător, iar mama îmi tot repeta să încerc măcar 6 luni, pentru că altfel va avea imunitatea slabă, se va îmbolnăvi repede și tot pentru mine va fi rău.
Eram neodihnită, mereu cu lacrimi în ochi, irascibilă, dură cu mine și adunasem multe frustrări. Mama mă ajuta în tot ceea ce nu puteam eu să fac și, fără să își dea seama, îmi amplifica starea cu vorbe de genul „Uite ce s-a liniștit la mine în brațe!”, „Uite ce frumos a adormit-o mamaie!”. Mi se părea că mamaie putea să facă orice pentru ca fetița să fie mulțumită, iar eu nu eram în stare de nimic.
Mă simțeam vinovată că nu arăt ca mamele de la TV și din online
La un moment dat aveam impresia că fiica mea este liniștită la oricine altcineva în brațe în afară de mine. Mă uitam la ea uneori ca la un copil străin, căruia îți este frică să nu cumva să îi faci ceva greșit. Pur și simplu nu mă simțeam mamă pentru copilul meu. Soțul era angrenat în acea perioadă într-un proiect foarte solicitant, astfel că timpul petrecut alături de noi mi se părea insuficient, consideram că nu mă ajută îndeajuns și că poate nu îi face plăcere să stea lângă noi.
Mă vedeam vinovată pentru faptul că după câteva săptămâni încă aveam burtică, ceva mai multe kg în plus și nu găseam energia și timpul să fiu precum mamele „perfecte” din online și de la TV, „scoase din cutie”. O bună perioadă de timp nu credeam că sunt în stare să am grijă de minunea mea fără să fie cineva prin preajmă, asta până când am fost pusă în fața faptului împlinit.
- CITEȘTE ȘI: Mamele perfecte nu sunt perfecte
Încă învăț să mă prețuiesc ca femeie și ca mamă
Mama a plecat, vizitele s-au rărit, iar eu am rămas împreuna cu soțul și fetița noastră, ba chiar am călătorit împreună; lucrul acesta ne-a ajutat, atât pe mine cât și pe soțul meu, să căpătăm încredere în noi ca părinți, să construim o relație specială cu copilul nostru și să ne formam un program care să ne stabilizeze.
Totul a început ușor, ușor să fie așa cum îmi doresc. Încă învăț să mă bucur de minunea din viața mea, de fiecare zâmbet al ei, de fiecare privire, chiar și de nopțile cu puțin somn și multe treziri, de plânsetele de alint și de momentele în care se liniștește și adoarme în brațele mele. Încă învăț să mă prețuiesc pe mine, ca femeie, ca mamă, și să accept transformările prin care am trecut.
În fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru faptul că am devenit mamă, pentru familia mea și pentru că are neîncetat grijă de noi. Sper ca toate mămicile care se confruntă cu depresia să găsească puterea să treacă peste. Consider că este în regulă să vrei să plângi atunci când nu mai poți, este în regulă să cauți și să accepți ajutorul atunci când ai nevoie să te odihnești și, cu siguranță, vei ajunge să te bucuri de puiul tău si de tot ce construiți împreună”.
Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!
Dacă te-a impresionat această poveste despre depresia mamei, îți recomandăm să citești și:
- Povestea depresiei mele. „Simțeam că merg pe o gheață subțire și vedeam bezna de sub ea”
- Depresia mamei singure. „La două săptămâni de la naștere am aflat că soțul are altă mândră, iar după o lună, mi-a murit tatăl”
- Depresia după naștere. „Parcă mi se furase viața. Nu simțeam iubirea de mamă, iar soacra îmi tot repeta că nu am lapte bun”
- Lipsa de implicare a tatălui și depresia postnatală. „Nu se trezea niciodată să hrănească fetița și îmi spunea că sunt grasă”
- Depresia mamei. „Plângeam ore în șir, trosneam jucăriile de pereți. M-a salvat o comunitate de mămici de pe Facebook”
- Ajutor cu copilul. „Aveam depresie, țipam la bietul copil, iar mama refuza să mă ajute. Soacra însă nu m-a refuzat niciodată”
- Alăptarea nou născutului, când mama e în depresie. „A fost cea mai grea provocare. Îmi era groază de momentul mesei”
- „Am făcut tromboză venoasă cerebrală după naștere și o depresie așa cum nu-mi imaginam că poate exista”
