În campania de conștientizare a depresiei mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă poveste de depresie postnatală, dublată de lipsa de implicare a tatălui. Redăm mărturisirea cititoarei noastre, așa cum a fost scrisă de ea:
„Când am aflat că sunt însărcinată trecuseră vreo 3 ani de când ne-am căsătorit. Stăteam cu chirie în București pentru că ambii lucram aici și nu voiam să facem naveta, noi fiind din Ploiesti. Am primit vestea minunata de Sf. Nicolae. Când am văzut cele două linii roșii pe testul de sarcină eram în culmea fericirii, mai ales că era vorba de primul copil.
Fericirea mi-a fost umbrită când am început să sângerez și atunci mi-am dat seama că nu este în regulă. Am mers cu soțul seara la urgente, mi-au dat un tratament să încerc să păstrez sarcina și apoi trebuia să repet testul de sânge. După câteva zile, am aflat că sarcina a fost eliminată prin sângerare, nefiind avansată. Atunci, în sufletul meu s-a rupt ceva, dar reacția lui a fost: «Aia e, mai încercam!» Uneori mi-ar plăcea să treacă și bărbații prin ce trecem noi și să vadă ce simțim în momente ca acelea.
Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de părinte citind cărți de referință despre îngrijirea bebelușului. În ZYX Books găsești „Ghidul pentru alăptare”, de Dr. Jack Newman, și „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor”.
Până la 4 luni și jumătate am tot avut probleme
După acest episod mai puțin fericit, pentru mine a urmat o perioadă de un an în care am făcut tot ce am citit pe net că trebuie să fac să rămân însărcinată (stăteam cu picioarele în sus, nu mă mai spălăm după contact s.a.m.d), iar dezamăgirea de la lună la lună era din ce în ce mai mare. După un an greu, plin de frustrări și „de ce-uri?”, pentru că toate analizele erau ok, s-a întâmplat și minunea pe care o așteptam. De data aceasta, eram îngrijorată pentru că abia terminasem un tratament pentru o pneumonie urâtă și mă gândeam să nu afecteze în vreun fel copilul.
Din nou sângerări și mers la Urgență până pe la 4 luni și jumătate, dar de data aceasta Dumnezeu ne-a ajutat și am născut o fetiță sănătoasă. Pe parcursul sarcinii nu m-am abținut de la nimic, m-am gândit să fac tot ce trebuie ca să fie copilul bine, numai că am luat peste 30 de kg, ceea ce pe soțul meu l-a distanțat de mine.
Soțul îmi spunea că mă plâng degeaba, că stau toată ziua acasă
După ce s-a născut fetiță si am ajuns cu ea acasă, am crezut că o să fim o familie ca în filme, uniți și fericiți, dar de atunci a început calvarul.
Fetița a avut colici până pe la 4 luni, plângea ziua, plângea noaptea. Aveam ore când plângeam cu ea, pentru că efectiv nu mai știam ce să îi fac. El nu m-a înțeles, nu se trezea niciodată să-i dea să mănânce (nu am avut sân), să mă lase și pe mine să mă odihnesc.
Îmi spunea că ce mă vait atât, că nu sunt prima care a născut și că stau și acasă toată ziua. Zilele treceau, eram toată ziua numai eu cu fetița, el se afunda în muncă sau își găsea să-și facă de plecare. Când venea acasă și-l rugam să stea cu ea, ca eu să mă relaxez în cadă (să nu mai fac dușuri de maximum 5 minute și să opresc apa tot timpul ascultând dacă nu plânge copilul) sau să ies singură o jumătate de oră să-mi limpezesc gândurile, începeam să ne certăm.
De multe ori se ajungea la jigniri și tot timpul îmi spunea că sunt grasă și că trebuie să fac ceva în privința asta. Pe soțul meu l-am iubit foarte mult, l-am pus pe primul plan mereu, până când toate cuvintele și toată purtarea lui m-au întors cumva împotriva lui. Începusem să-l urăsc, să nu-l mai suport. Voiam să plec, să fug, dar mă uitam la puiul de om de lângă mine și pe ea chiar nu puteam sa o las.
Mi-e teamă să mai fac un copil
Plângeam până la epuizare, țipam în pernă, eram la pământ. Toată atenția și toată dragostea mi le-am îndreptat către fetiță și nici în momentul de față nu putem sta una fără cealaltă. Am vrut să divorțez. I-am spus tot ce aveam pe suflet și că mă simt ultima femeie de pe pământ. Copilul a crescut, am încercat să o apropii de el. Momentan suntem tot împreună, nu mai am aceleași sentimente față de el, m-a îndepartat foarte mult toată purtarea lui din acea perioadă.
Acum vorbesc deschis cu el și îi spun tot ce mă deranjează. El și-a mai schimbat comportamentul, dar mai are momente când redevine omul de atunci și mai face ca rana pe care mi-a făcut-o atunci să sângereze.
Fetița are nevoie de el, are nevoie de amândoi și asta mă face să continuu. Încerc să las trecutul în urma și sper în continuare să-i ofer o educație și un mediu sănătos în care să crească. Astăzi, toată lumea pune clasica întrebare: Când îi faci un frățior? Inclusiv ea, mititica, își dorește un frățior sau o surioară, numai că nimeni nu știe prin ce am trecut psihic și emoțional și nu știu dacă aș mai avea curajul de a o lua de la capăt, deși mi-ar plăcea să mai am un copil”.
Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa [email protected]. Mulţumim!
Dacă vrei să citești mai mult pe această temă, îți recomandăm și:
- Poveste de depresie postnatală. „Am slăbit 28 de kg. Sunt obosită, nemâncată, nespălată și nu vreau să mai fiu aici”
- Lupta mea cu depresia. Aveam impresia că sunt arestată la domiciliu, inutilă și lipsită de orice ajutor
- Cum am ieșit învingătoare din bătălia cu depresia de după naștere. Cele mai grele 3 săptămâni
- „Credeam că depresia este o născocire de lăuză, medicii m-au făcut să o simt din plin”
- Depresia posnatală nu e doar tristețe. Poveștile a trei mame
- Semnele depresiei postnatale. Cum pot trata această problemă
- Depresia perverteşte realitatea, o distorsionează, dar încet-încet se va vedea luminiţa de la capătul tunelului
