În campania de conștientizare privind depresia mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă poveste, trimisă de cititoarea noastră Isabela, care s-a confruntat cu o depresie puternică și gânduri negre după naștere. Isabela ne-a povestit experiența ei, dorind să le atenționeze pe viitoarele mămici și să le transmită un gând de solidaritate celor care se confruntă cu aceeași problemă. Ea a dus lupta singură, la început, fiindu-i teamă de propriile gânduri și de impactul dur pe care le-ar putea avea asupra celor din jur. În cele din urmă, speriată de tentativa de suicid și de faptul că i-ar putea face rău copilului, a decis să ceară ajutor. Redăm povestea integral, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
„Vă rog să citiți fără să judecați! Am un băiețel de 6 luni, iar nașterea a avut loc în Germania, după o sarcină fără probleme, cu excepția unei depuneri de calciu în ficatul copilului, descoperită la morfologia din trimestrul al doilea. Până la urmă, s-a dovedit că nu a fost problematic acest lucru.
Contracțiile au început ușor într-o seară de duminică, am mers la clinică și mi s-a spus că am dilatație de 1 cm. La ora 2:00 contracțiile s-au regularizat și erau mai puternice, la ora 4:00 mi s-au rupt membranele și contracțiile au început să devină extrem de dureroase. La dilatație 5-6 cm, am rugat să mi se facă epidurală.
Deși aveam dilatație maximă, orele treceau și nu nășteam
Moașa, proaspăt intrată în tură, era o femeie cu voce de înger. Mi-a luat capul și mi-l sprijinea de pieptul ei și încerca să mă liniștească. Eram atât de obosită în timpul administrării epiduralei și tremuram. Nu am putut să stau nemișcată, motiv pentru care a fost nevoie de o a doua încercare. În sfârșit, durerile au dispărut și am putut să mă odihnesc câteva ore. Dimineața, la ora 9:00, am fost consultată din nou și mi s-a spus că pot suna soțul, căci aveam dilatație maximă și în cel mult o oră urma să nasc. M-am bucurat și eram nerăbdătoare să îmi cunosc puiul mult dorit.
Soțul era pe drum și a ajuns imediat. A trecut o oră, apoi încă o oră și încă o oră. Nici un semn să vină bebe. După un nou consult, mi s-a spus că nu este coborât încă și că s-a întors din pozitia de naștere, așa că încă 2 ore le-am petrecut în genunchi, sprijinită în coate, cu partea de jos a corpului sub influența anesteziei și făcând mișcări de balans și torsiuni până când bebe a revenit înapoi în poziție.
M-a preluat moașa intrată în tura de după-masă și părea că, în sfârșit, aveam să nasc. Am început să împing, dar bebe tot nu voia să coboare, iar contracțiile și-au redus frecvența. Medicul de gardă a fost de părere că bebe nu coboară pentru că este stresat și i-a recoltat sânge din cap. Eu nu am văzut sau simțit procedura, dar am auzit un click și am văzut teama pe chipul soțului, lucru care m-a neliniștit.
Am cerut medicului să îmi facă anestezie generală
Analizele au fost în regulă, așa că au urmat încă câteva ore de împins. Fără rezultat. După 18 ore de travaliu eram extenuată, îmi curgeau lacrimile de oboseală și frustrare. Tot ce voiam era să iasă copilul și să închid pentru o secundă ochii să dorm. Aveam impresia că totul se mișcă în reluare și că sfârșitul e departe. Am început să tremur incontrolabil și îl rugam pe soț să ma ducă înapoi acasă, spunând că nu mai vreau să nasc.
La ora 17.00 au venit două doamne doctor cu hârtiile pregătite să îmi dau acordul pentru cezariană, căci dura deja de mult prea mult timp și fără rezultat. În sala de operație, doctorul mă mângâie pe umăr și îmi șoptește:
– Vă mai facem un booster de epidurală și imediat scăpați. O să îl aveți pe bebe în brațe imediat.
– Vă rog domnule doctor, faceți-mi anestezie generală. Vă rog!
– Dar de ce? Nu o să simțiți nimic.
– Vă rog! Sunt obosită. Nu mai pot. Vreau să dorm.
- CITEȘTE ȘI: Durerile travaliului – o experiență personală. „Posedare. Asta am simțit. Mă dureau toți mușchii, toate oasele și nu mă puteam controla”
Prima întâlnire cu copilul, departe de ce mi-am imaginat
Am început să plâng. Își întoarce capul către echipă și aud: Îi facem anestezie generală. Mi se pune o mască de oxigen pe față și sunt rugată să inspir. Încerc să trag aer în piept și nu pot, simt că mă sufoc.
Hiperventilam și aveam impresia că mă sufoc. Eram prea extenuată să trag aer. Încercam să scot gura de sub mască să pot respira, dar asistenta o fixa la loc. Simt cum mi se face somn, cum corpul nu mai reacționează, mi se face teamă, încep să plâng și nu mai știu apoi nimic.
După ce mă trezesc, soțul, cu ochii roșii de plâns, ținând copilul în brațe, intră pe ușă. Vreau copilul. Mi-l pune în brațe, mă uit la el și nu simt nimic. Absolut nimic. Nu bag de seama. Sunt obosită, cred ca e normal. Vreau să dorm, corpul îmi e sleit de puteri. Soțul îmi da detaliile copilului. A mers totul bine, e fericit, îl văd cum plânge de fericire. De ce nu simt și eu același lucru? Am născut un băiețel de 3,800 kg, frumos, sănătos, curat. Ce e cu mine? E normal? E de la oboseală? Sunt încă anesteziată?
În cap aud: „Ai un copil, dă-i să sugă! Ești mama lui! Ai uitat de ora magică? Când pui copilul la piept, se trezește instinctul de mamă și o să simți o iubire ce te va copleși!”. Pun copilul la sân, aștept să sugă, dar nu vrea. Soțul pleacă, la indicația asistentei, și rămân cu copilul. Afară e întuneric. Ce fac acum? Îl pun în pat? I-o fi frig? I-o fi foame? Nu stiu ce să fac, îmi e teamă. Orele trec și nu pot să adorm, mă uit doar la copil și nu știu ce să îi fac. Sun din nou la asistentă, o rog să îl ia ca să dorm o oră, dar îmi spune că nu se poate.
- CITEȘTE ȘI: „Am făcut tromboză venoasă cerebrală după naștere și o depresie așa cum nu-mi imaginam că poate exista”
Alăptarea a fost un chin pentru care nu am fost pregătită
Mă uit la el. Este atât de mic, cu piele atât de curată. Doarme așa de frumos. E copilul meu. Sunt mamă. Oare așa se simte iubirea? De ce nu simt cel puțin aceeași iubire pe care i-o port soțului? Dimineața, primesc vizita unei consultante în alăptare care îmi pornește lactația și mă ajută să îl atașez pe bebe la sân. Laptele vine, bebe suge și mă bucur. Vreau acasă, în patul nostru, să dorm. Noaptea plâng de dorul soțului și de griji. E acasa singur și eu stau aici cu copilul. De ce nu mă gândesc și la copil? De ce îl resping și nu îl iubesc? Alung din nou aceste gânduri.
După patru zile de spitalizare, plecăm acasă. Totul este pregătit pentru sosirea noastră. Soțul stă cu bebe și eu dorm câteva ore. Telefonul începe să sune. Toți vor să vada bebelușul și nimeni pe mine. Alăptarea a fost un chin, cu dureri crunte pentru care nu am fost pregătită și despre care nimeni nu mi-a spus nimic. Credeam că alaptarea e ceva frumos și usor, nicidecum ce simțeam eu. Uram să îl alăptez din cauza durerilor și am vrut de multe ori să renunț, dar o voce din minte imi spunea: „Cum să renunți? Nu știi că alăptarea e lagătura ta cu bebe? Așa vine dragostea. Oricum nu simți nimic pentru el, dacă nu îl alăptezi o să fie și mai rău”.
Îmi imaginez cum înjunghii copilul. De ce gândesc așa?
Zilele trec si eu nu simt nimic pentru copil. De ce? Oare e normal? Nu spun nimănui. Or să mă judece și îmi vor lua copilul. „Îmi iau copilul? Asta înseamnă că îmi pot recupera viața de dinainte, pot dormi, sunt doar eu cu soțul din nou…” Stai! Ce e cu mine? De ce gândesc așa? Nu e normal! Reiau rutina zilnică, soțul îmi spune că mă ajută, dar refuz ajutorul și încep, involuntar, să pun presiune pe mine.
Telefonul a încetat să mai sune. „Trebuie să fac mancare, să calc, să spal haine, să gătesc. Dacă nu fac toate astea singură, o să mă părăsească. Rămân singură cu copilul. Ce fac apoi? Îmi vreau viața de dinainte.” Stai! Ce faci? Nu mai gândi așa. Nu e normal, nu se gândește nimeni la asta. Am cuțitul în mână. Mă gândesc cum înjunghii copilul. Oh, doamne! De ce gândesc așa? Nu e bine, nu e normal.
Mergeam la controalele periodice cu bebe la pediatru, iar în formularul cu întrebări este și o rubrică destinată mamelor, pentru a depista depresia post-partum. Am vrut să cer atunci ajutor, dar mi-a fost teamă, așa că am bifat cu „Nu” toate întrebările. „Cum să îi spun tocmai pediatrului așa ceva? Va suna serviciile sociale și îmi vor lua copilul. Soțul meu iubește copilul, dacă nu mai e, nici eu nu îl mai interesez”. Asta era tot ce gândeam la momentul respectiv.
Mă dor toate, sunt epuizată
Atunci când apare un copil, viața socială se schimbă. Nimeni nu mai vine în vizită, nimeni nu mai sună în afară de familie. Prietenii cred că o mamă are nevoie să fie singură tot timpul cu bebe, dar e atât de greșit. Zilele trec și încerc să alung gândurile negative. Nu reuseșc să dorm și am în cap imagini cum mor, cum tabloul de pe perete îmi cade în cap și îmi crapă craniul. Mă vedeam din exterior moartă în pat, sângerând.
Mă trezesc noaptea să alăptez copilul. Mă dor sânii, mă doare corpul și sunt epuizată. Mă uit la copil. De ce îmi e teamă de el? De ce are ochii tulburi? „E posedat. Sunt sigură că e posedat”. Aud pași. Mi se pare că vad o siluetă în ușă și cred că e soțul meu. Mă întorc și nu e nimeni. Copilul se uită la mine în continuare cu ochi tulburi. Când se face ziuă e mai bine, e lumină și e totul normal. Copilul doarme liniștit pe canapea și eu mă uit la un film. Gândurile revin. „Vreau să îi apăs tare pe fontanelă și să îi dau cu călcâiul în cap. Vreau să îl iau de picioare, să dau cu el de perete să îi sparg capul. Și daca moare, ce?! Fac altul”.
Încep să văd siluete prin casă și să aud zgomote care nu există
Încetează! Încetează odată! Ești nebună? De ce gândești asa? Nu e bine. Nu spune nimănui, îți vor lua copilul și soțul te va părăsi. Taci! Taci! Taci! De ce nu pot scăpa de gândurile astea? Trebuie să vorbesc cu cineva. Îi voi spune soțului. Ba nu! O să creadă că ești o mamă rea și va pleca cu tot cu copil. Arăt oribil. Sunt dizgrațioasă, îmi e scârbă de mine. Oare el ce vede? ”Sigur vede la fel. Îi pasă doar de copil. Stă numai cu copilul, nu mai are nevoie de mine. O să își caute alta. O să îl sugrum la noapte și rămânem iar noi doi. O să fie ca înainte”.
De ce nu pot să ma liniștesc? De ce am gândurile astea? Este oribil ce simt și ce gândesc. În cap este așa de mult zgomot. De fiecare dată când intru în sufragerie, mă aștept ca bebe să fie mort, să îl găsesc vânăt și fără suflare. Soțul ia copilul și ies la plimbare, iar eu intru să fac o baie. Aud copilul cum plânge și ies repede din baie, mă duc în sufragerie, dar nu e nimeni. Halucinez? Sunt sigură că bebe plângea, dar ei sunt încă la plimbare. Aud zgomote în casă, lucruri care cad. Mai este cineva cu mine în casă?!
Îmi imaginez că dacă mă arunc de pe pod scap de suferință
Intrasem, fără să știu, într-o depresie post-partum. Aveam să aflu mai târziu asta. Eram din ce în ce mai tensionată și mai obosită. Mă prefăceam în fața tuturor că am cea mai minunată viață și sunt cea mai norocoasă femeie. Eu nu simțeam asta. Trebuia să mă prefac, altfel voi rămâne singură. Nu trebuie să afle nimeni. Asta era tot ce mă gândeam 24/24 și 7/7. Îmi era teama să spun cuiva ceva, iar pentru copil nu simțeam în continuare nimic. Nu îmi doream să îl iau în brațe, să îl sărut, să mă joc cu el sau să îi vorbesc drăgăstos.
M-am certat cu soțul și i-am vorbit urât. Am plecat de acasă și mă simt vinovată. „De ce fac asta? Eu nu sunt așa. De ce nu pot să mă controlez? Nu merit iubire. Merit să fiu singură. Sunt o povară”. Văd un pod și vocea îmi răsună în minte: „Aruncă-te! O să scapi de suferință și nu o să mai chinui pe nimeni, nu vei mai fi o povară! Sari!” Nu! Nu vreau să fac asta. Am crescut fără un părinte și nu vreau să fie la fel și copilul meu. Am fost la marginea prăpastiei și era cât pe ce să sar.
În fața lumii păstram aparențele
Am dus mult timp o luptă continuă cu mine, cu gândurile mele negative și nenorocite, cu nesiguranța și teama. M-am prefăcut că e totul bine și minunat, nimeni nu a știut nimic. M-am închis în mine și nu mai vorbeam cu nimeni, nici măcar cu soțul. Păstram aparențele în fața lumii. Plâgeam fără motiv și mă învinovățeam că mi-am dorit copil și nu îl iubesc. De ce mă bucur când plange și suferă? Nu e normal. E un suflet nevinovat care își vrea părinții, mai ales mama. E dependent de mine, de pielea și de laptele meu. De ce nu pot să îl iubesc? Chiar atât de defectă sunt? Nu am dorit niciodată răul cuiva până atunci.
Pierdusem contactul cu realitatea și aveam halucinații din lipsa somnului. Gândurile nu se opreau și nu le puteam opri. Am cedat și i-am spus soțului tot, deși mi-a fost așa de greu să verbalizez. M-a înțeles, nu m-a judecat și îi mulțumesc pentru tot. Mi-a demonstrat atunci, și nu numai, ce înseamnă „împreună la bine și la greu, în sănătate și în boală.” Am ajuns împreună la concluzia că sufar de depresie post-partum. Nu voiam sa accept, pentru că am fost mereu o persoană plina de viață și vesela. Tocmai eu să sufăr de depresie? Cu ce am greșit?
Ieșirea din depresie
Am cerut ajutor specializat. Doi psihologi, o moașă, sotul și o prietenă care a trecut prin așa ceva m-au ajutat. Datorită lor sunt încă în viață. Am încercat tot felul de metode, dar singurele care au avut efect au fost antidepresivele. Câteva luni mai târziu am înțeles că nu era vina mea. Nașterea și hormonii m-au traumatizat. Nu am putut controla nimic din ce avea să vină. Nu mi-a mai fost rușine și am început să mai spun când și când că sufăr de depresie. Nu m-am vindecat încă, dar este mai bine. Sunt încrezătoare că o să fie și mai bine. Am nevoie de timp. Înțelegere și iubire primesc deja.
Relația cu bebele meu minunat este cu mult îmbunătățită. Îl iubesc. Mai am încă regresii ale depresiei, dar le țin sub control. Nu sunteți singure, mămici! E greu, dar o să treacă! Nu sunteți defecte, nu sunteți o povară! Cereți ajutor și nu țineți în voi, pentru că nu trebuie să luptați singure cu depresia. Este greu, pentru că nimeni nu vorbește despre așa ceva. Societatea nu vrea să audă astfel de lucruri de la o mamă. Nimeni nu vrea să audă că nu îți iubesti copilul sau, și mai rău, că vrei să îi faci rău.
Nu i-aș face niciodată lui sau mie rău. Așa de greu îmi era să imi controlez gândurile! Nu puteam, mă luptam cu rațiunea. Dacă mi-ar fi spus cineva înainte ce presupune o depresie post- partum, m-aș fi pregătit mai bine și aș fi manevrat-o mai ușor”.
DISCLAIMER: Totul Despre Mame încurajează mamele care se simt copleșite să apeleze la ajutor de specialitate, pentru binele lor și al copilului. Există asociații care oferă consiliere față în față, online sau telefonic. Unul dintre proiectele de sprijin disponibil și pentru mame este DepreHub, cu un call center la care se poate suna non stop, gratuit și unde răspund psihologi: 0374.456.420
Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!
Dacă te-a impresionat povestea acestei mame care a avut gânduri negre după naștere, îți recomandăm să citești și:
- Lipsa de implicare a tatălui și depresia postnatală. „Nu se trezea niciodată să hrănească fetița și îmi spunea că sunt grasă”
- „Credeam că depresia mamei este o născocire de lăuză, medicii m-au făcut să o simt din plin”
- Poveste de depresie postnatală. „Am slăbit 28 de kg. Sunt obosită, nemâncată, nespălată și nu vreau să mai fiu aici”
- Lupta mea cu depresia. Aveam impresia că sunt arestată la domiciliu, inutilă și lipsită de orice ajutor
- Cum am ieșit învingătoare din bătălia cu depresia de după naștere. Cele mai grele 3 săptămâni
- Depresia posnatală nu e doar tristețe. Poveștile a trei mame
- Semnele depresiei postnatale. Cum pot trata această problemă
- Depresia perverteşte realitatea, o distorsionează, dar încet-încet se va vedea luminiţa de la capătul tunelului
